Destrămarea Regatului (ON HOLD - Rewrite)

XII - Lacrimi pentru prinț

Focul le încălzea corpurile și le lumina noaptea. Luna le era păzitor, urmărindu-i de sus cum somnul puse stăpânire pe fiecare bărbat în parte aflat sunt cerul înstelat. Doar Daniel dormea iepurește, încercând să stea de pază cât de mult timp putea sau cât de mult îl lăsa propriul corp să rămână treaz. Dormea preț de câteva minute, urmând să se trezească tresărind și înjurând pe sub barbă.

Harry a preferat să se retragă lângă murgul lui fără să-l intereseze de ceilalți bărbați. Discuția pe care o purtase, nu cu mult timp în urmă, îl tulburase, produncând înăuntrul lui o furtună de amintiri care se luptau să iasă la suprafață. Încă nu îl răpusese somnul de tot, stând cu ochii întredeschiși, privind spre botul calului și simțindu-i respirația caldă îndreptată spre fața lui. Cu palma mare mângăia piciorul calului bucurându-se de atingerea catifelată și caldă cu care îl întâmpinase prietenul său. Calul respiră lung și greoi asupra lui din nou, lovindu-l încet cu botul peste obraz în semn de plăcere.

- Nu este așa că ții tu de șase? își întreabă acesta calul în timp ce ochii, obosiți, se dau bătuți în acea luptă de a rămâne treaz.

Calul îi răspunse dând din cap de două ori pentru a goni muștele care încă le dădeau bătăi de cap. Mirosul nu mai era prezent dar muștele îi urmăriseră până în sat.

Magia somnului începuse să îl prindă în mrejele sale, adulmecându-l cu o promisiune de nerefuzat - odihnă. Ochii spuneau da, la fel și corpul obosit din cauza drumului lung pe care l-au parcurs într-o singură zi, dar mintea lui era precum un furnicar. Muncea din greu, aducând în prim planul gândurilor mii de imagini și cuvinte șoptite. Visa rar. Visa doar atunci când ceva îl tulbura sau urma să se întâmple. Inima îi era grea din cauza faptului că mintea nu îl lasă să se odihnească în pace. Tot ce îi spusese Daniel, atitudinea lui, povestea explicată, puterile folosite, îl obosise extrem de mult. Nu se aștepta ca drumul la care a plecat să fie atât de greu de parcurs. Trecutul lui nu îi permitea să fie acceptat de popor, mai ales după ultima reacție pe care a avut-o - omorârea propriului tată, Alfor. Faptul că nici măcar gărzile care trebuie să îl protezeje l-ar lăsa pradă în ghearele morții, îi confirmă pentru a mia oară că nu este acceptat.

În încercarea de a diminua efectele propriilor gânduri, mintea îi fugi spre o imagine din trecutul apropiat. Lanul de lalele se întindea pe mii de hectare, mult mai mult decât putea să cuprindă cu ochii. Albastrul cerului se îmbina cu albul lalelor formând un peisaj superb desprins din poveștile spuse de mama lui când era mic. Locul acela semâna atât de mult cu lanul de lalele pe care el însuși le plantase în apropierea palatului. Îi aduceau aminte de mama lui, doar că atunci și acolo, în imaginea minții lui nu era prezentă femeia care i-a dat viață, ci femeia care ii furase toată atenția.

Genesis se plimba încet pe cărarea îngustă dintre răndurile de lalele, atingând fiecare fir în parte cu degetele-i subțiri. Se oprea din când în când pentru a savura mirosul emanat de flori. Rochia pe care o purta se potrivea cu cea a florilor prețioase, un alb imaculat, catifelat, pur. El își imagina că este încă o lalea, o floare, doar că mult mai prețioasă. O lalea din aur alb pe care nu putea să îl dea la schimb pe nimic în această lume.

Cu pașii mari, îi călca pe urme fetei fără să își desprindă privirea de la ea. A urmărit-o în liniște până au ajuns împreună în locul pe care Harry îl păstra pentru el însuși. Era un gol în mijlocul lanului în care se retrăgea atunci când poverile îl apăsau greu pe umeri. În acel loc vorbea cu ființa-i dragă și își aducea aminte cu bucurie de jocurile lungi și

de răsetele zgomotoase ale mamei lui. Fata se așezase cu grijă pe iarba turtită într-un mod elegant, aranjându-și rochia sub ea. Harry o imitase, așezându-se la câțiva centimetrii de aceasta.