Destrămarea Regatului (ON HOLD - Rewrite)

XVIII - Urlet și durere

De mult lăsară pădurea în urmă. Tărâmul fermecat pe care cavalerii intrară se întindea pe mii de hectare de pământ uscat și lipsit de umbra bogată a crengilor copacilor. Bătea un vânt uscat și plin de țărână, care le tăia pielea iar peisajul era unul dezolant și nesfârșit. Hărțile pe care le foloseau nu arâtau partea aceasta de pământ, ci dacă s-ar fi luat după ele, ar fi trebuit să ajungă deja la locul în care Salazar își ducea viața - sau ce mai rămăsese din ea. Nici până acum nu au descoperit adevăratul motiv pentru care se îndreptau spre casa lui Salazar, un bătrân vrăjitor, probabil decedat de mult timp. Probabil era un motiv destul de important încât să îl facă pe Harry să își părărească tronul proaspăt ocupat și să o lase pe Rebeca în urmă, nesupravegheată și capabilă de orice idioțenie pământească. Poate Harry chiar asta voia să vadă, dacă Rebeca este demnă de a rămâne în regat, dacă îl va trăda cu prima ocazie și va încerca să pună mână pe coroană. Care erau șansele? Șansele erau foarte mari! 

Caii mergeau încet, iar bărbații urmăreau plictisiți același peisaj care se învârtea în dreptul ochilor lor. În pădure, când au fost atacați, au fost martori la puterea schimbătoare a naturii, dar nu se așteptau la un infinit deșert, un miraj fără sfârșit, în care să își numere zilele. Epuizați și aproape rămași fără apă, încercau să găsească o modalitate de a scăpa din cușca naturii. Făceau uneori scurte pauze pentru a adăpa animalele cu apa care le-a mai rămas și încercau să se odihnescă cât de mult puteau. Soarele nu apusese de aproape douăzeci de ore, fiind o căldură constantă și o înnăbușală care îi sleia de puteri. 

Daniel conducea suita în locul lui Harry, privind din când în când la calul regelui care mergea în spatele său, fiind legat de șa. Harold călărea  alături de James, cu capul plecat pe spatele bărbatului, transpirat, respirând greoi, aproape gâfâind și lipsit de orice putere de a mai trăi. Din cauza rănii, care îi sângera continuu și din cauza așchiilor de săgeată care săpau tot mai adânc în trupul său, a fost epuizat și sleit de puteri. Nu se putea vindeca, nu putea fi vindecat dar nici nu putea să rămână în starea deplorabilă în care ajunsese. Oșcilând între stările de conștiiență și înconștiență, încerca și el la rându-i să fie de ajutor. Își dăduse seama de mascarada naturii și cauza trucului nefârșit în care erau prinși de o vreme, dar nu reușea să își găsească puterea de a înlătura marama care le îngreuna mintea și ochii cu acel peisaj. Dacă nu găseau o soluție de a scăpa din acel labirint, urmau să își găsească sfârșitul în acel loc. 

James oprea destul de des, mult mai des decât ceilalți, pentru a-i bandaja rana prietenului său, strângându-i mijlocul cât de strâns putea pentru a nu pierde mai mult sânge decât pierduse deja până în momentul de față. Încercase în repetate rânduri să îi vindece rana prin atingerile sale tămăduitoare, cu gândul că efectul așchiilor a trecut, dar de tot atâtea ori a adâncit rana regelui.

— Ți-a trecut prin minte posibilitatea de a coase pielea? întreabă Harry într-una dintre pauzele de călărit. 

— De mai multe ori, murmură James rupând cu dinții din propria cămașă pentru a o folosi ca bandaj. Dar nu am găsit niciun obiect care să mă ajute, oftă acesta. Doar dacă nu vrei să te cos nu vreo sabie? îl tachină, apăsând pe rană.  Încruntat și ofuscat de situație, James legă mijlocul regelui strâns și se trânti în țărână lângă acesta. Ție ți-a trecut vreodată prin cap că vei ajunge așa?  întreabă James. 

— Așa cum? parează Harry, abia ținându-și ochii deschiși. Așa... aproape de moarte? Sau așa lipsit de chef de viață? Așa diferit de mine? 

— Așa aproape mort, dar cu simțul umorului și încăpățănat de a continua în misiunea asta. Cred că este printre singurele dăți în care ai fost atât de aproape de a eșua, Harry.