Destrămarea Regatului (ON HOLD - Rewrite)

I - Începuturi

        Mirosul de primăvară este împrăștiat peste tot în micuța piață din centrul orașului. Trăsura trasă de caii albi se mișcă lent, într-un balans moderat și susținut. Geamurile erau acoperite de draperii care aveau culoarea unei vișine putrede, cusute cu fir de aur - la fel cum era și emblema de pe acestea. O floare brodată ce aducea cu o lalea deschisă, iar în spatele ei erau brodați doi ochi de felină. Laleaua reprezenta delicatețea și finețea familiei regale, iar ochii de felină erau semnul înțelepciunii și puterii pe care regele - conducătorul - o avea. 

       Caii pășeau încet, copitele lovindu-se de drumul pietros. Răsuflau greu din cauza greutății trăsurii și a activității pe care au făcut-o până la intrarea în piață.
Fusese un drum lung și pentru ei.

Strigăte de copii se auzeau din trasură, făcându-i pe săteni să își întoarcă capetele curiosi la obiectul aflat încă în mișcare. Sunetul vocii de copil rămânea în urma precum mireasma unei flori, ușor de urmat.

Atunci când caii își răriră pașii, ușa micuță se deschide brusc, țâșnind  afară cu o viteză uluitoare un mic băiețel cu zâmbetul până la urechi. Buclele închise la culoare îi erau mângâiate de vânt, acoperindu-i obrajii îmbujorați în timp ce alerga.

     — Nu o să mă prinzi, țipa băiețelul spre femeia care pășea agale afară din trăsură. El se afla deja la jumătatea drumului, privind, din când în când, spre mama sa care îi călca pe urme.

     — Scumpule, nu alerga, încearcă aceasta să îl potolească.

        Se mișca încet, emanând eleganță și simplitate prin fiecare gest. Rochia îi era lungă, de culoarea florilor de piersică - un roz pal, cu mici volănașe, conturându-i corespunzător corpul și potrivindu-se cu mica clemă de păr. Părul negru îi cobora în valuri pe spate, atingându-i ușor umerii. Pielea îi era albă, lăsând ochii de un verde deschis să iasă în evidență de fiecare dată. Nasul mic, pomeții bine conturați și buzele subțiri lăsau să se vadă fragilitatea femeii, înrămate în forma mică și fină a feței. Emblema regală era o personificare a femeii care își urmărea copilul în acele momente. Fragilă, feminină - precum o floare, înțeleaptă și vicleană ca o felină.

       Avea un surăs amuzat pe buze datorită fiului ei care era plin de viață, în timp ce alerga spre ușile imense ale palatului de porțelan, dar în privire avea o teamă. Inima îi era strânsă de griji și frică.

Drumul fusese lung și pentru ea, încercând încă să își dea seama de ce a acceptat reîntoarcerea la palat. Fusese plecată din el pentru multă vreme, fiind departe de fiica și soțul ei. Nu le dusese dorul atât de mult -  doar se bucurase de timpul pe care l-a petrecut alături de fiul ei.

        Cu pași mici și-a urmat prințul spre ușile mari din mahon de culoare neagră, ferecate prin incantații magice. Impunător, palatul îi era străin și rece. Geamurile imense reflectau apusul de soare, dar și trăsura care încă aștepta.

 Urâse atât de mult să locuiască aici alături de un soț neiubitor și avid după putere. Urâse să stea, aici, alături de fiica ei care o ura din cauza noului copil venit în familie. 

Urâse să stea la palat pentru că știa cât de periculos este pentru mica ei rază de soare, pentru prințul ei. 

Dar cu toate acestea s-a întors. 

Era la fel de rece ca atunci când luase hotărârea să plece. Nimeni nu i se opusese atunci, crezând că este cea mai bună opțiune pentru a se proteja pe sine și pe copilul pe care îl purta în pântece.

        Sigură pe ea ca întotdeauna, cu mintea clară și cu speranța în suflet că nimic rău nu se va întâmpla, pășise pe scările dure, călcând peste pașii imaginari și micuți lăsați în urmă de copil.