Fuga de ieri

5

Am plănuit să furăm niște cai și să îi vindem într-un târg la miazănoapte, peste munți.

Era o seară înnorată, cu soarele arzând de după un deal. Caii erau încă la păscut. Doi dintre noi s-au așezat în desișul pădurii, între cai și sat, alți doi păzeau drumurile de scăpare. Dacă unul ar fi văzut că drumul său nu e sigur, ar fi venit la cei cinci care trebuiau să prindă caii. Printre cei cinci mă aflam și eu.

Vântul era lin și răcoros, sfârșitul primăverii se simțea printre copaci. Noi eram ascunși în păduricea din jurul pășunii. Bătrânu își freca dinții cu mentă. Brebedoc aduna de zor ierburi felurite. Noi ceilalți verificam legăturile și nodurile. Era liniște și câteodată se mai auzeau fornăituri și nechezat de cal. 

Matiaș se uită pe rând la noi, ăștia tineri.

- Știți ce facem, da? Colivă, zi tu ce facem prima dată.

- Așteptăm răgetul ăla de la Ioahim, zice Colivă.

- Așa. Nastratine, mai departe.

- Mergem și prindem caii.

- Bravo bă, băiatule! Așa facem! râde Matiaș cu o palmă peste coapsă. Și dup'aia?

- Fugim.

- Pfaaa, ăla e! Bătrânule, uite aicea căpetenie!

- Aferim, zice Bătrânu.

- Bine mă, fugim, zice Matiaș întorcându-se la Nastratin. Dar unde?

- La miazănoapte, zice Nastratin, speriat.

- Și unde e aia?

- Acolo?...

Încurcat, Nastratin arătă către răsărit.

- Bă, se înfoaie Matiaș, unde e soarele?

- Acolo!

- Acolo. Și atunci unde e miazănoaptea?

Nastratin privi în toate părțile pe cer. La un moment dat, căscă gura mulțumit și arătă spre miazănoapte.

- Da mă, acolo e, zice Matiaș trecându-și palma peste față. Bravo.

Se uită la mine.

- Mai merită să te întreb și pe tine?

- Nu știu, zic eu, mă gândesc dacă vor veni mai mult de doi oameni să ia caii înapoi. Ne descurcăm cu ei?

- Se pot întâmpla două lucruri după ce rage Ioahim, zice Matiaș. Fie lumea se sperie și nu mai vine nimeni grămadă aici, fie lumea se sperie și vine să salveze caii. În orice caz, se vor speria și de vor veni, vor întârzia, vor avea grijă și se vor mișca încet pe drumul încoace. Tot ce trebuie noi să facem e să ne mișcăm repede.

- De unde știi că se vor speria?, zice Bătrânu.

- Oamenii ăia cred că e plin de satane prin pădurile astea. Cine va gândi că de fapt este Ioahim? O să creadă că satanele le-au furat caii!

- Să fie cum spui tu, zice Bătrânu.

Aruncă o privire îngândurată pe cer.

- Nu ar trebui să ragă Ioahim cam p'acuma?

- Cam da, zice Matiaș. Mai așteptăm puțin.

Și mai așteptarăm puțin, timp în care nu se întâmplă nimic. Noaptea se țesea mai departe în răcoarea serii. 

Bătrânu se ridică și scuipă menta. Matiaș scoase un suspin lung și dezamăgit.

- Ce naiba face Ioahim?, zice Bătrânu.

- O avea probleme, zic eu.

Aerul deveni mai greu, apăsându-ne pe tâmple. Ne adunarăm sculele și ne pregăteam.

Privirile erau țintite pe caii încă păscând. Fiecare știa ce are de făcut. Adierea devenea mai rece.

La un moment dat, Colivă zări ceva mișcându-se în depărtare. Mijirăm toți ochii într-acolo. Ceva alb se apropia grăbit. Era o fată.

- Doar ea?, zice Matiaș.

- Așa văd, zice Colivă. Mai așteptăm pe Ioahim?

Cu toții îl privirăm pe Bătrânu. Începuse o altă frunză de mentă.

Rămas tăcut, privi în direcția satului, căutând să străpungă cu ochii prin toți copacii, să vadă pe străzile și în casele de lut. Își luă mantia neagră.

- La treabă, zice scurt.

Toți ne luarăm catrafusele și eram pe cai.

Pornirăm val vârtej, dar bine așezați unul lângă altul și în liniște. Caii din pășune nechezau speriați. Fata se opri în loc. Noi ne apropiam din ce în ce. Goneam ca vântul.

Un țipăt lung și îngrozit străpunse noaptea. Fata o luă la goană înapoi către sat. Pornii pe urmele ei, fugărind-o în toate părțile până obosi. Se opri, tremura toată, plângând. Era înaltă, mlădioasă. Mi-era milă de ea. Ridicai brațul să-i fac semn să se liniștească și tresări îngrozită.

- Stai cuminte și taci, îi zic eu.

Descălecai cu o funie. Ea o luă iar la goană. Din senin, dinspre sat se auzi un sunet înfricoșător, ca un taur din infern mugind de sub pământ. Abia acum s-a pornit și Ioahim!

Aproape mi-am scos plămânii fugărind-o. Am pus-o la pământ și am legat-o bine. I-am pus pumnalul la gât și i-am spus iar să tacă. Ceilalți au adunat câți cai au putut. Ioahim continua cu răgetele. 

Fata plângea mai departe, încet și amar. Sânii i se ridicau speriați la fiecare gură de aer. În aproape întunericul serii îi mai puteam vedea chipul frumos.

Matiaș descălecă furios lângă mine.

- Acoperă-i ochii, dobitocule!, urlă el.

Scoase un pumnal lung și-mi făcu semn să mă dau la o parte. Rămasei prost. Doar nu voia s-o ucidă?

Către sat se vedeau luminițe mișcându-se pâlpâind.

- La o parte! Te-a văzut destul!, zice Matiaș.

- Stai așa! N-are nicio treabă ea!

- E fie pielea ei, fie a noastră! Marș d'aici!

- O luăm cu noi!, zic eu. Are la ce să ne ajute!

Matiaș se opri în loc. Măcar puțin era de aceeași părere ca mine.

- O să am eu grijă de ea, o s-o conving să rămână cu noi!, zic eu.

Rânji lung și în batjocură.

- Mai gândește și cu capul ăsta, puștiu!, zice el arătându-și tâmpla. 

Își băgă la loc pumnalul și o legă pe fată pe spatele calului său. Nu mi-a plăcut asta.

- Rezolvăm noi în curând, zice el. 

Bătrânu și ceilalți veniră lângă noi cu caii prinși.

- Ce drac faceți aici?, zice Bătrânu, încruntându-se la Matiaș și la fată.

- Puștiu, zice el arătând spre mine.

- Aha. Hai, mișcarea!

Însă dinspre sat se auzi un strigăt furios. Privirăm toți într-acolo și vazurăm un băiat cam ca mine la vârstă, strigându-ne să lăsăm fata în pace. Vocea lui era un amestec de lacrimi și furie.

- E vai de el, săracu', zice Nastratin.

Își puse o săgeată în arc și întinse coarda.

- Pune-l la somn, zice Matiaș.

Coarda zbârnâi, un șuier în aer. Băiatul se prăbuși la pământ urlând de durere. Fata zbiera cât putea de sub căluș.

Dădurăm călcâie cailor și duși am fost. Zilele următoare ne-au prins din urmă ceilalți patru și ne-am pus să trecem munții prin trecători doar de noi știute.