Fuga de ieri

11

Am deschis ochii. Aveam capul mare și o durere surdă în tot trupul. Frunzele foșneau încet deasupra mea. Băusem ca un porc. Aveam trupul greu și nu voiam să mă mișc deloc. Gura uscată cerea apă. Am mormăit ceva către ceilalți, dar nu mi-a răspuns nimeni. Până la urmă trebuia să mă urnesc. 

Am încercat să mișc mâna, dar nu puteam. M-am uitat mai atent și am căscat ochii speriat. Eram legat fedeleș. Arunc rapid privirea la ceilalți. Erau întinși pe jos, încă dormind.

- Haha, foarte amuzant!, zic eu. Faină gluma!

Ei dormeau mai departe. 

- Sper că v-ati simțit bine legându-mă așa frumos, dar mi-e sete de mor!, strig eu.

Nimeni nimic.

- Bă, dacă venea ursul peste voi acuma? Dobitocilor!

Ce prostănaci. Cum naiba să te îmbeți în halul ăsta?

- Te-ai trezit?, zice fata.

Era undeva unde n-o vedeam.

- Da și mor de sete, zic eu.

Ea veni în fața mea și se așeză lângă Bătrânu. Arăta obosită.

- Mă dezlegi și pe mine ca să beau ceva?, zic eu.

- Da, stai puțin.

Scoase un cuțit și îi verifică lama.

- Haida că mi-e sete, zic eu.

Zâmbi. Ridică sus cuțitul și îl împlântă adânc în Bătrânu.

Mi s-a ridicat tot părul pe spinare. Îmi înghețară buzele.

Bătrânu nu se mișca. Inima îmi bătea nebună, simțeam cum mă sufoc. 

Ea mă privi atentă. Tremuram ca varga sub ochii ei de șarpe.

Scoase cuțitul și veni lângă mine. Degeaba mă agitam să mă eliberez, eram legat bine. Mă luă de păr și-mi puse cuțitul la gât. Mâinile îi tremurau. Nu înțelegeam nimic. O imploram din priviri.

- Spune ceva, zice ea.

Dar n-am putut scoate decât un scâncet.

- ...ce-ai făcut?

- I-am pus la somn.

- ...de ce?

- De ce crezi!? Ne-ați jefuit și l-ați pus pe boier pe capul alor mei, să-i jupuie și mai mult ca să-și acopere paguba! L-ați omorât pe Mihai când puteați pur și simplu să plecați! Mi-ați stricat creierii cu ierburile voastre! Tu nu știi ce-ți lasă în urmă! Mi-ați stricat viața. Credeai că uit și trec peste?

Vocea îi tremura, puteam s-o văd cum suferă. Am rămas tăcuți. Doar suflările noastre grele se auzeau.

A luat cuțitul de la gâtul meu. Eu revedeam amintirile de când am întâlnit-o pe ea. Căutam să văd cât suferință am adus altor oameni. Dacă am dat altora ceea ce m-a făcut pe mine să fug de acasă.

- ... pe mine de ce m-ai lăsat în viață?

Își luă aceeași privire neagră și dezamăgită ca mai demult.

- Pentru ca i-ai oprit să mă omoare atunci. Totuși, mă întreb des dacă a meritat. Pari cel mai puțin rău dintre toți. Și am nevoie de cineva să călătoresc. Toți mă cred o nebună acum.

Frunzele foșneau ușor mai departe. Totul părea așa liniștit și tăcut.

- Tu de fapt nu voiai să fii cu ei, zice ea. Te-au luat la fel ca pe mine, ca să nu o pățească ei.

- Cum i-ai omorât?

- Le-am pus și eu niște ierburi în mâncare. Brebedoc m-a învățat bine. Ceva să-i adoarmă și ceva să le facă mațele tot una. Cu tărie a ieșit exact ce trebuia. Ție ți-am dat doar să dormi.

Mi-era teamă de ea. Și o admiram în același timp. Inima îmi bătea mai departe nebunește.

Se aplecă deasupra mea.

- O să vii cu mine. Locul tău nu era cu oamenii ăștia.

Acum ea mă ruga din priviri. Am încuviințat. Mi-a tăiat din legături cât să-mi mișc o mână și apoi mi-a dat cuțitul. S-a ridicat și s-a dus să adune lucrurile înșirate.

M-am eliberat și am rămas în loc. Am privit în jurul meu. 

Toți tovarășii erau morți. Fețele lor erau liniștite, dormind. În afară de Bătrânu. Părea că toată suferința de până atunci i-a ieșit la iveală pe chip. Un val de furie mi-a năvălit în brațe. M-am întors către ea, cu cuțitul strâns în mână. Dar nu-i puteam face nimic. Era firavă și era aici din cauza noastră. Și mi-era drag de ea.

Eram un om rău să-i părăsesc așa simplu pe cei cărora le-am zis tovarăși? Au fost cu adevărat tovarăși pentru mine? Câți alți oameni au suferit din cauza mea?

M-am așezat. Mi-am pus mâinile în cap și mi-am lăsat lacrimile să curgă.