Fuga de ieri

6

Eram la câteva ceasuri de târg. Tot drumul, fata nu a vorbit nimic. A încercat de mai multe ori să se omoare, însă nu i-a mers. Eram fie eu, fie Matiaș mereu atenți.

- Acuma mă întreb de ce n-am lăsat-o eu să se omoare, zice Matiaș gânditor. Scăpam de o grijă.

A plâns până a rămas fără lacrimi. Nu mânca nimic. Lua doar apă și din ce în ce mai puțin în fiecare zi. Brebedoc îi dădea să facă treburi, spunea ca poate așa îi ia gândul de la ce s-a întâmplat, însă ea abia se mișca. Căutam să stau de vorbă cu ea, să aflu despre ea, însă rămânea mută. Și totuși, simțeam cum se înfierbântă și se înfurie. Dacă o atingeam, se făcea mică, se strângea și se depărta de mine. Odată am gâdilat-o. Mi-a dat câteva picioare în burtă și s-a strâns înapoi în ea, furioasă.

Brebedoc se așeză în fața ei. Îi cercetă puțin privirea goală și plecată.

- Băi fato, tu n-o să mori de foame cu noi, da?, zice el, parcă supărat pe ea. Dobrele, hai să facem o mâncare d'aia bună!

Și s-au pus să gătească o tocană cu toate felurile de legume, grâne și cărnuri pe care le aveam. Brebedoc a făcut un amestec de condimente și ierburi și, cum l-a pus în ceaun, mireasma s-a întins peste tot în jurul nostru.

- O să ne miroasă toți urșii, zice Bătrânu încruntat.

Însă și el și noi ne lingeam buzele de nerăbdare. Mireasma ne-a chinuit ceasuri bune. O vedeam pe fată cum fură priviri către ceaun.

Chinurile ni s-au terminat până la urmă. Brebedoc a umplut prima ulcică pentru fată și, sub chiuiturile noastre fericite, a început să mănânce. Apoi noi am tăbărât pe ceaun și n-a mai rămas nimic.

Odihnindu-ne mulțumiți, la un moment dat fata a început să scoată sunete. Balansându-și ușor capul, cu mâinile tremurând, ne arăta la ceva din pământ.

Ne-am apropiat tulburați. Avea ochii pe jumătate închiși și își mișca buzele, din care mai ieșeau câteodată niște cuvinte.

- Ce zice?

- Zice că ceva sapă acolo, spun eu.

Ea ne arăta mai departe ceva pe pământ. Nu era nimic. Respira greu și lung.

Își ridică ochii la mine. Privirea ei era pe alte meleaguri. Îmi arătă iarăși locul de pe pământ. Mă uitai acolo, mă uitai la ea. Apoi la ulcica din care a mâncat.

- Brebedoc, ce ai pus acolo?, zic eu.

Brebedoc privea amuzat la fată.

- Omule, ce ne-ai pus în mâncare?, zice Bătrânu.

- I-am pus doar ei, zice Brebedoc. Niște ierburi frumoase. Fato, cum te cheamă?

Ea își întoarse capul încet și atent. Își puse mâna pe piept și arătă către cer. Brebedoc râdea cu poftă.

- Uite ce vorbăreață e acuma!, zice el bătând din palme. Copiii cerului, asta suntem noi acuma.

- Cât o mai ține?, zice Bătrânu.

- Un sfert de zi cred. Cineva să stea mereu cu ea. 

- Pentru ce i-ai dat ierburile alea?

- Când ajungem în târg e mai bine să creadă lumea că e nebună, nu răpită. Hai să ne mișcăm.

Bătrânu dădu din cap și ne-am pus să ne pregătim de drum. Eu rămasei cu fata. Habar n-aveam ce putea să se mai întâmple cu ea. Acum nu-mi mai arăta în pământ ci urmărea cu degetul ceva pe chipul meu. 

- Pot să te văd...

- De la sine înțeles, zic eu.

- Într-o zi va trebui sa vezi și tu...

- Eu deja pot, de când eram de-o șchioapă de fapt.

- Nu așa...

Își întoarse ochii la pământ.

- O să vezi ce ai lăsat în urmă. Multe...

Ceva rece mi se ridică pe șira spinării.

- Multe... multe inimi triste...

- Se mai întâmplă, zic eu.

- Prea des se întâmplă...

- Ești vrăjitoare?

Rămase tăcută. Capul i se mișca mai departe în toate părțile.

- Mama a fost, zice ea. Într-o zi a plecat de acasă...

- S-a mai întors?

Însă ea privea mută în pământ.

Ceilalți pregătiseră să plecăm. Am luat-o pe fată cu mine pe cal și am pornit. Tremura toată. 

Pădurea foșnea lin sub soarele serii. Caii furați încă se agitau în legăturile noastre. Fata îi privea lung. Nu știam dacă își făcea planul să fugă cu vreunul, dar se tot apleca spre ei, cu mâna întinsă. 

- Vrei să pleci?, zic eu.

O trasei înapoi și-și înfipse unghiile în mâna mea.

- Sunteți niște oameni răi...

- De ce?

- Furați și ucideți...

- Caii furați sunt ai boierului. Eu n-am ucis.

- Tot pe noi ne pedepsește, zice ea.

Respirația i se îngreuna. Simțeam cum se înfierbântă iar, gata să mă lovească. Dar era mai moale ca iarba.

- Cum te cheamă?, zic eu.

Însă unghiile se înfigeau mai tare în brațul meu. Îi luai mâinile și i le legai.

- Mi-e rău...

- Dă afară, zic eu.

- Nu!, se aude Brebedoc. Nu trebuie să dea afară nimic!

Scoase o pâinică, o stropi cu niște vin și mi-o dădu mie.

- Nu tu, bă!, zice Brebedoc, văzând că vreau s-o mănânc. Tot ei.

- În asta ce-ai mai pus?

- Șansele noastre să nu fim luați la ochi. Trebuie s-o mănânce.

Însă ea nu voia deloc. Brebedoc a ținut-o de mâini și i-am îndesat pâinea pe gât. A rămas ghemuită lângă mine, cu capul balansându-se ușor mai departe.

Nu a mai zis nimic. A adormit și nu s-a mai trezit tot drumul.