Ochiul Dragonului {Fanfiction Avatar}

[editat] Capitolul IX- Templul Soarelui

•Miko's perspective•

Norii pufoși pluteau sub noi. Appa zbura destul de sus. Sokka era acum la conducere, Deko citea un pergament iar Katara citea caietul lui Gruen. Il lăsase în șa. Zburam de două zile și speram să ajungem cât mai repede. Și, ca prin minune, Templul Soarelui a apărut printre nori, ca ultima noastră fărâmă de speranță.

•Gruen's perspective•

Mi-am deschis încet ochii. Eram legată de mâini și de picioare, într-o celulă ce părea a fi făcută din metal. Am vrut să folosesc focul, să ard fierul, dar puterile mele nu funcționau. Am auzit pași pe hol și ușa celulei s-a deschis. O fată înaltă, cu o robă lungă și neagră, a intrat, aruncându-mi o farfurie cu ceva ce se presupune că trebuia să fie mâncare. Mi-am adus aminte cum am scăpat din celula lui Zuko. Zuko.

"Unde e?" am întrebat, ridicâdu-mi privirea.

Orice mișcare pe care o făceam îmi provoca o durere enormă în toate părțile corpului.

"Nu e problema ta unde e prințul Zuko." a răspuns ea pe un ton extrem de enervant.

Fusesem trădată și era cel mai urât sentiment din lume, mai ales când venea de la cineva la care țineam. Da, țineam la Zuko. Nu aveam de gând să o neg. Nu știu însă ce m-a făcut să cred că eram mai importantă pentru el decât onoarea lui sau imaginea sa în ochii lui Ozai. Oricât de mult țineam la Zuko, erau chestii mai importante de atât. Sau ar fii trebuit să fie mai importante.

"Nu la Zuko mă refeream, frumoaso. Aang. Unde e Aang?" am spus, accentuâd ultimele trei cuvinte.

"Oh." a răspuns ea surprinsă. "In altă celulă. Manancă. Zuko o să vină să te vadă." a zis și mi-a desfăcut lanțurile ce îmi legau mâinile.

A ieșit din celulă, trântind ușa în urma ei. Am dat cu piciorul în farfurie, mâncarea împrăștiindu-se pe perete. Pasta galbenă mirosea oribil, îmi provoca greață. După două ore în care am încercat să îmi folosesc puterile, nimic nu a funcționat. Nu aveam nimic ce puteam controla. Era doar metal, și era prea tare și pereții erau prea groși ca să îi pot mișca din loc. Zuko a intrat în cele din urmă, așezându-se pe jos cu picioarele încrucișate.

"Ma urăști, așa-i?" a întrebat.

Nu îl puteam privi în ochi, dar eram destul de sigură că se uita la podea și nu la mine. Vocea lui îmi provoca furnicături pe piele. Eram nervoasă, da. Eram mai mult decât nervoasă. Eram rănită. Dar nu îl uram.

"Nu."

"Nu?" a răspuns el și i-am simțit privirea pe mine. "De ce?" a întrebat, cu un ton nervos.

"Nu știu." am răspuns, la fel de nervoasă. "Nu știu de ce nu te urăsc. Ar trebui să o fac."

"Te-am răpit." a constatat, încleștându-și pumnii.

"Da, Zuko. Am observat asta." am spus și el a lovit perete din spatele meu, ratându-mi capul cu câțiva centimetri.

"Încetează! Încetează cu sarcasmul tău și cu răspunsurile obraznice! Te-am răpit! Ți-am rănit prietenii! Te-am rănit pe tine! De ce nu mă urăști? Urăște-mă!!!" a țipat și m-a împins în perete.

Corpul lui era doar la câțiva centimetri de mine și căldura emisă de pielea lui se transmitea la mine. Începusem să plâng fără să vreau.

"Nu pot, Zuko. Pur și simplu nu pot!" am țipat înapoi și el a mai dat o dată cu pumnul în perete, întorcându-se cu spatele la mine mai apoi.

"Spune-mi de ce! De ce nu mă urăști? Sunt un monstru! De ce nu vezi asta, Gruen?" a zis cu o voce stinsă.

"Nu pot să te urăsc pentru că te iubesc. Tu de ce nu înțelegi asta? De ce ai vrea să te urăsc?" am întrebat printre lacrimi.

"Ar fi fost mai ușor să te omor dacă mă urai." a răspuns simplu și a părăsit camera.

Am rămas singură, pe metalul rece, sughițând și gândindu-mă la ce a spus el. La ce am spus eu. Mi-era imposibil să cred că primul tip de care eram îndrăgostită încerca să mă omoare. Mi-era imposibil să o cred, dar era adevărat. În situația în care eram, era un singur lucru pe care puteam să îl fac.

"E cineva acolo?" am strigat cu ultimele puteri pe care le aveam.

Un războinic a intrat în celulă, ținând în mână o suliță cu vârful ascuțit. Era destul de înalt, dar masa musculară era redusă. Cu alte cuvinte, era slab. Katara mă învățase cum să mânuiesc sângele, dar o încercasem doar cu câteva păsări și un șobolan.

"Ce vrei?" a întrebat rece și a rămas nemișcat.

Mi-am mișcat mâna, să văd dacă chiar funcționa. Spre surprinderea și bucuria mea, războinicul a început să se fâstâcească. Părea că pierde controlul asupra corpului său, și chiar așa era. El pierdea controlul, iar eu îl câștigam.

"Ai trei secunde să îmi dezlegi cătușele sau jur că te storc de sânge." am spus și a dat din cap speriat.

A scos o cheie ruginită din buzunar și mi-a deschis cătușele ce îmi țineau picioarele legate. Mi-am strâns pumnul și i-am făcut sângele să circule foarte încet, cauzându-i leșinul.

Am pășit afară din celulă și am verificat celulele din jur, găsindu-l pe Aang într-una din ele, meditând. Am folosit stăpânirea metalului ca să deschis ușa și să îi rup lanțurile.

"Haide, Aang. E timpul să le arătăm de ce suntem în stare."

[editat]