Love me, nothing more!

1

-Mam săturat de toate astea!
-De ce spui asta Yoongi?
-Oare de ce? Ma tot intrebati daca ma simt bine, oare cum poate sa se simta o persoană care a rămas singura!?
-Nu esti singur Yoongi, ma ai pe mine si pe Namjoon.
-Voi nu o sa-mi inlocuiti părinții si fratele niciodata! Si termina cu grija asta a ta Hosok, nam nevoie de bonă.
-Yoongi!
Yoongi plecă trintind ușa in urma sa. Hosok cu lacrimi in ochi se uita la usa din lem ce desparte apartamentul lor de colidorul blocului.
Yoongi 21 de ani și-a pierdut familia in urma cu 3 luni intr-un accident grav de masina. Neavând alte rude a ramas singur. Așa credea el neatrăgând atenția celor doi prieteni ai sai care ii sunt alaturi. Yoongi mereu a fost o fire deosebită nu prea prietenos, mereu era pe gânduri, ii place sa doarma si sa-si piardă timpul. Unii il cred rece si nepăsător la fel ca un bloc de gheata, dar cei doi prieteni ai sai il cunosc cu adevarat si stiu ca in interiorul lui e un copil neajutorat.
Însă dupa moartea familiei nici măcar ei nu-l cunosteau.
Cei trei locuiesc intr-un apartament din aproprierea universitatii.
Yoongi s-a întors noaptea târziu si s-a aruncat pe primul loc moale zărit.
Zgomotul facut de pașii acestuia l-a trezit pe Namjoon, a coborât sa bea puțină apă. Prin intunerucul cuprinzător din sufragerie.  L-a observat pe Yoongi intins pe canapea, tricoul sau grii era murdar de noroi si sifonat, parul sau avea o culoare de un alb sters, obrajii ii erau rosiatici. Sub ochi era rosu aproape vinețiu. Nu i-a luat mult lui Namjoon sal examineze si-a dat seama ca era beat, iar hainele lui șifonate miroseau a fum de țigară.
-Yoongi Hyung!  Ma doare sa te vad asa. Spuse Namjoon si privi cu tristețe spre prietenul sau palid. S-a îndreptat încet spre dulap  luând o plapuma si invelindul.