alergând după trenuri de jucărie

7

nocturn.

albastul ni se scurge pe picioare
și devenim planete.

stele cărora li s-au rupt cercurile de pe frunte

și muguri de brad

dar în lumina asta albastră
îți amintești ce gust are
catedrala de la colțul străzii?

cetină și fulgere
și tu
gust de pierdere și de cunună
ca fiecare atom ce ni se descompune
sub tălpi
mort și vinețiu
viu și albastru
pentru că avem coruri de fluturi în gât
și tot ce mai putem face
în afară de a exploda
e să spargem
să devenim dezastre și sfori
căi
speranțe
și luni de bumbac
căci s-a terminat
s-a terminat lumina albastră
pădurea de stele
ce ne-a crescut în palme
înecată-n culoare
am rămas
doar albastru
și scrum
și un lan de lalele.

am devenit
devastatori de vieți, nu crezi?
și spărgători de cer
care și-au strivit propriii nori
în lipsă de viață
și au căzut
pe asfaltul albastru

poate ne-a mai rămas un strop
de ceață
care sa ne dilueze spasmul
în josul inimii
unde fluturii își împăturesc genunea și devin tunete
dar la ce bun așa distruși cum suntem?
pentru că avem orhidei albastre-n priviri și vrem doar
să ne lipim la loc
noapte cu noapte
capăt în capăt
sa le dăm durerilor formă de catedrală
(ai uitat ce gust are lumina, nu?)
dar distrugem
clipă în clipă
noapte în noapte
culoarea
și
suntem pierduți.
pierduți în albastru
fără a ști ce gust are catedrala de la colțul străzii.

14:19, 6 octombrie,

moarte albastră.