alergând după trenuri de jucărie

5

poezia mea respiră
ca un val de scrum
și se înalță pe vârful degetelor spre tine
anti-lumino
dansează pe raftul prăfuit
și se îmbracă în ochii tăi
pentru că versurile ți se învolburează în irisuri
și picură pe podea
în hăul nostru de flori de vișin
și cămăși prea largi
pentru infinitul în care ne înghesuim
poezia mea respiră
cu plămânii tăi
și devine o cursă
de emoții albastre
și morți simple
ca un cub cu șapte fețe
dar într-o continuă cădere
în cer
îmi dă clipe
să te caut
și să te rup la piept
ca o bucată de ceață
și o partitură a dezastrului
poezia mea ne respiră și devenim
case de oxigen
în trahei de fluturi
poezia mea ești tu
soare
poezia mea e fiecare nod care aleargă spre inima ta
și se ține de viață
cu unghiile
poezia mea e lumină
și antilumină
și heterolumină
și sol-artă
poezia mea ești tu
și muzica atomilor din noi.

13 decembrie,

solstițiu