Jessica Parker

Capitolul 13

        Nu mai înțeleg nimic, dar totuși mi se pare ceva foarte ciudat. După ce mă pregătește și cobor, același om care aștepta, m-a prins de mână, iar eu încercând să mă eliberez cad.

  -Ce crezi că faci? Nu ai fost învățată să faci ce ți se spune? Credeam că ne-am înțeles. Să nu se mai repete, altfel vei suporta consecințele.

    Ultimile trei cuvinte pe care le-a rostit se resimțeau până în măduva oaselor, ca și când am mai auzit cândva și aveau o adevărată semnificație.
       Cobor din mașină și sunt condusă într-o zonă pustie, dar când trecem de copacii care păreau a fi un zid ce izola locul, îmi apăru o lumină în ochi. Peisajul era încântător, iar în față nu părea nici măcar a fi o vilă, căci era un adevărat conac pe care doar în telenovele îl mai întâlnești.
      Intrarea era luminată de câteva proiectoare ce îți lăsa o senzație impecabilă. Gazonul natural făcea să te pierzi în sclipire sa, dar minunatele decorațiuni te atrăgeau într-o lume în care puteai visa cu ochii deschiși.
Pășeam ușor și pentru o clipă uitasem cum am ajuns aici.
     Visul meu se sfârși când ușa se deschise. O doamnă care părea să aibă 50 de ani, mi-a prezentat totul și era senzațional. Mai târziu aflasem că numele ei este Karla. M-a cucerit din primele minute și nici nu mai spun faptul că acest loc era atât de ....Ufff. Nu mai am cuvinte.

Jessica:Unde ar trebui să fie camera mea?

Karla: Îmi cer scuze, dar...

Jessica: Ce este? De ce pleci?

M:Tu ești?

Jess:Cine sunt eu?! Dar tu cine ești?!

M: Pari cam pierdută.( începe să râdă)

Jess: Ce e asta?
M: Tu ar trebui să îmi spui. Nu cred că eu sunt persoana care dă buzna în casa altora.

Jess: Nu cred că eu sunt vinovată pentru asta, cel puțin nu eu am vrut să vin.

M: Adică? Stai, nu pot să cred!

<<A luat telefonul și a format un număr.>>

Mamă! Cum ai putut să-mi faci asta? Ți-am spus că nu am nevoie de nimeni. Chiar nu poți înțelege?!
Să am grijă de ea? Cine sunt eu, dar ea? Nici ea nu știe. E imposibil! Știi prea bine că lucrurile nu vor rămâne așa.

<<Închide telefonul și îl aruncă>>

Ce te uiți așa?

Jess: Păi...

M: Te urăsc!

^Ăsta da început, SENZAȚIONAL!^

Nu te mai holba la mine și dispari!

Jess: Chiar aș vrea, dar nu știu ce ar trebui să fac.

M:Doar pleacă.

*Am început să plâng, dar nu știam de ce.*

Acum de ce faci asta?

*Abia puteam vorbi, dar i-am răspuns.*

Jess: Nu înțeleg, totul pare fără sens. Înainte să fiu adusă aici am aflat că am fost mințită. Tot ce știam era faptul că în fiecare zi timp de 3 ani ascultam tot ce mi se spunea, dar adevărul e că eu.... Nu, chiar nu pot!