Ralisa [Vol l: Daniel]

Vulturul

-Domnisoara? Treziți-vă! Am ajuns...

Îmi deschid ochii și privesc în jur foarte bulversată. Îmi frec ochii și abea atunci văd un bărbat la vreo 30 de ani la costum încercând să mă trezească.

-Am... Am ajuns?!

-Da... Lăsați-mă să vă duc bagajele afară.

Eu mă ridic cu greu încercând să îmi aranjez parul. Iar am avut un vis... De data aceasta ceva mai lung. Cobor și eu din tren. Acesta se întoarce în locomotiva, și nici nu apuc eu să îi mulțumesc, că și pornise. După vreo 2 minute in care mi-am numărat valizele și m-am aranjat cat de cat, abea acum îmi ridicasem privirea.

-Ăm... "Sunt in mijlocul pustietății". Gândesc eu.

Mă mai uit de colo colo, însă nu vad nimic decât verdeață. Era o întindere mare de iarbă, și undeva mai departe se putea vedea o pădure cu mii de copaci. Mă întorc să văd dacă nu cumva eram in partea greșită iar academia era în spate, însă nu. Ceea ce era mai ciudat era faptul că nici căile ferate nu mai erau. Eram pur și simplu un mic punct într-o întindere imensa de pământ. Eram probabil foarte departe de civilizație și oameni.

-E cineva? Alo?! E cineva aici?! Încep eu să strig, însă nu primeam nici un răspuns. M-am mai uitat în jur și am văzut un mic punct turcoaz care strălucea și zbura la 2 metri deasupra capului meu.

-Ce este asta?

Nu apuc să mă uit mai bine, căci gâza o tuli înspre pădure. Eu fiind curioasa și optimista că mă va duce undeva unde pot vorbi cu cineva, am urmarit-o.

- Alo? E cineva?! Începusem eu să strig in timp ce alergam destul de tare după punctul turcoaz.

Cu mine luasem doar o geanta pe care o purtam in spate, și fără să-mi dau seama lăsasem toate lucrurile în spate cu gândul că am să le iau mai în colo.

- Alo? E cineva?!

În timp ce mă uitam în stânga și dreapta cât timp alergasem pentru a zări pe cineva, uitasem de punctul zburător care acum era de negasit.

-O doamne... Acum unde mă duc? Mă uit în stânga și dreapta, dar peste tot erau copaci.

Mi-am dat seama că era zi, datorita faptului că unele raze încă mai intrau prin umbrela mare din frunze.

- E cineva?! Strig eu in continuare. Ajutor! M-am pierdut!!!... Ah... Asta nu v-a merge... Ce sa fac? Ce sa fac?

Mă uit spre un copac și imediat îmi dau seama. Aveam de gând să urc cat mai sus pentru a vedea daca nu cumva exista și altceva in fața nu doar copaci. Mă apuc de câteva bețe ieșite neregulat din trunchiul aproape neted, lipsit de crengi groase. Încep să urc având grijă de ce braț mă apuc, pentru că oricare s-ar putea rupe. Nu erau destul de groase oricum. Urc destul de mult, și ajung la jumătatea copacului. Mă uit în jos și văd că eram foarte departe de sol, și ar fi mai bine sa nu cad acum.

-Hu... Hu... încă... Puțin ... Haide! Pot...

Mă urc și mai sus, iar când mă apuc de alt băț, simt ca de nicăieri o furnicătură pe mână. Mă uit, însă nu cred că ar fi trebuit...

- AAAAA!!

Ditamai viermele cu gura foarte vizibilă și cei 4 colți negrii ieșiți înafara. Era o culoare gălbuie-pământiu pe corp, iar capul cu vreo 5 ochi era maro.

- AAA!! Te rog... Dă. Te. JOS!!

Viermele începu să se urce pe mâna mea, iar eu disperată ce eram, îi dau o palmă zdravănă în așa fel încât să nu împroșc peste tot conținutul din corpul mare și gros, ci pur și simplu să-l azvârl pe pământ. Când îi dădusem una și căzu, auziseși un mic "aaa" în timp ce cădea.