Ralisa [Vol l: Daniel]

Groapa din spatele copacului

Trebuia să mint.

-Deci Ralisa... Tu știi ce sa întâmplat cu părinții tăi? Mă întreabă doamna psiholog măsurându-mă din priviri.

-N-nu... Ce sa întâmplat?  Mama e bine?

Psihologul se uită lung la mine, oftează si evita să-mi răspundă la întrebare.

-Ce făceai in seara aceea?

-Ma uitam la TV, la desene.

-Și după ce ai făcut?

-Am adormit.

-Nu ai auzit nimic suspect ? Mă întreabă doamna psiholog.

-Nu... Ce anume? Vreau sa o vad pe mama. Spun eu știind evident ce se întâmplase dar parca nu având pic de emoții.

-Momentan nu o poți vedea pe mama ta... Dar îți promit că va veni curând.

Va veni pe naiba! Era clar că mama nu se mai întoarce insa nu știu de ce îmi ascunde acest lucru.

-Cand te-ai trezit ce ai făcut?

-M-am... M-am dus în bucătărie... Și... Spun eu cu lacrimi in ochi, lacrimi de crocodil ca să par afectată; am văzut-o pe mama... Avea sânge peste tot... Și... Tata... era pe jos...

-Gata! Mama și tatăl tău sunt bine! Gata! Spune ea încercând să mă liniștească.

Camila mă ia în brațe și stăm așa un minut.

-Trebuie să te odihnești acum! Ne vom revedea mâine! Spune ea părăsind camera și întorcând ultima dată capul spre mine înainte să plece.

Eram destul de obosită ce-i drept...  poate fiindcă am zburat și ochii mi se schimbaseră pentru 2 minute??

Eu însă nu credeam că aș putea avea puteri...

După 3 ani...

Aveam 8 ani și până acum nimeni nu m-a suspectat de ceva.

Fuseseși dusă la un centru de plasament unde doamna psiholog Camila încă mă mai vizita din când în când.

Nu îmi făcusem prieteni fiindcă copii de acolo erau răi și posesivi pe jucăriile lor. Erau așa de răsfățați...

Era o fată acolo... Samantha... Avea părul bucălat și ochii albastrii, ea era cea mai ,,superbă" fată de acolo.

Se lauda într-una că pe ea o va adopta o familie bogată și va fi răsfățată.

Și probabil fiindcă era geloasă pe ochii mei (unul verde și unul albastru) mă ura cel mai mult și îi punea pe toți să spună că eu sunt un monstru din cauza ochilor mei, din cauză că eram diferită!

Am avut mai multe ieșiri nervoase și doar uitandu-ma la ea de cele mai multe ori se împiedică și cade.

De exemplu, când îmi spusese că sunt un monstru, să mă îndepărtatez de ea, m-am uitat cu atâta furie, că ea observa că am ochii negri, și imediat se împiedică pe scări.

Norocul ei că nu și-a rupt ceva... Doar sa ales cu o zgârietura pe degetul arătător și a urlat de mama focului.

Însă când mi-a pus piedica la cantina și am căzut cu tava in cap, toți au râs.

Dar stati liniștiți că a doua zi întâmplarea a făcut ca ea sa se izbească de unu și să verse mâncarea pe ea. A fost satisfăcător... Nu zic nu.

Începusem și eu să-mi pun întrebări... De ce de fiecare dată când mă enervez se întâmplă ceva in favoarea mea? O fi asta karma?

Eram bulversată.

Când aveam 10 ani, am fost adoptată de o familie foarte buna financiar dar cu lipsa de comportament și afecțiune față de ceilalți.

Samantha a murit de ciudă că plec eu înaintea ei. Și normal că nu m-am lăsat și i-am spus și câteva cuvinte de ,,adio" :

-Oh Samantha, Samantha... Ce pacat că nu pot sa te iau cu mine..!! Spun eu pe un ton de superioritate.

-Ah!! Mai taci monstrule!

-NU-MI MAI SPUNE MONSTRU!!! In momentul in care am spus asta, ochii mei se făcuseră negrii iar și un val de aer a zburat-o pe Samantha pe geamul deschis în iarba de afară.

Dintr-o dată am inceput să mă sperii pentru că nu mai misca... Ce sa întâmplat cu ea?

Am sărit geamul și m-am dus la ea afară... Era sânge peste tot și am început să mă panichez.

-Sa-Samantha!! Nu mai glumi și ridica-te! Sunt gândaci în iarba și știu că ție nu-ți plac gândacii!! Ridică-te! SAMANTHA!!!!

Era prea târziu... Mult prea târziu... În 5 ore urma să mă duc la casa noilor mei părinți... Ce aveam să fac cu corpul??

Oare să îl las acolo? Sa chem profesoarele sau... Să-l îngrop... Cu siguranță nimeni nu-și va da seama daca îl îngrop...

Am încercat să o trag pe Samantha și să o duc in curtea din spate la un copac cu flori roz. Era destul de grea, dar după jumătate de oră ea era în locul unde urma să o îngrop.

M-am strecurat în centrul de plasament in camera îngrijitorului, am luat o lopată și am fugit din nou inspre curtea din spate.

Samantha inca era acolo. Încep să sap, și să sap, și după alta jumătate de oră reușesc să fac o groapă de 1 metru jumătate.

O iau pe Samantha de picior și o trag până pe marginea gropii, apoi o împing cu picioarele în groapă.

Încep să pun pământul la loc mai ușor decât atunci când l-am scos  și după 20 de minute groapă era umpluta la loc.

O îngropasem in spatele copacului încat să nu se întrebe nimeni de ce nu e iarba pe pământul în care am săpat.

Peste 3 ore trebuia sa plec cu noua mea familie și în 2 ore eram gata.