Catherine Evans #3 - Vechi prieteni

X. Trandafirul negru

Lumos!

   --- Mm, unde sunt?

   Deschid încet un ochi, apoi pe al doilea și privesc în jur. Sunt întinsă pe pământ, iar eu nu mai pot de spate. Mă ridic în șezut și îmi masez fruntea. Primul lucru pe care îl remarc: sunt încă în Pădurea Interzisă. Al doilea lucru: N-am vreo zgârietură sau ceva și se luminează de ziuă. Al treilea lucru: Sirius nu este aici și se pare că nici n-a fost...

   Pentru o clipă am crezut că el m-a prins și mi-a șoptit cuvintele după care am tânjit și o fac în continuare timp de doisprezece ani, iar apoi realizez că totul a fost de fapt un vis. Simt cum în interiorul meu, crapă ceva, mai precis se sparge, în bucățele, inima mea.

   Mă ridic în șezut și încep să suspin. Dacă oare chiar nu mai simte nimic pentru mine? Dacă îmi fac speranțe deșarte? Dacă... nu mai însemn nimic pentru el și este furios că eu am dispărut și m-am prefăcut moartă? 

   Lacrimi fierbinți îmi udă obrajii. Cum pot fi atât de proastă încât să cred că există și cea mai mică șansă să mă mai iubească ca acum mulți ani? Cum?

   --- Cath, serios, gândești prea mult uneori. Îți merge creierul cu patru sute de mile la oră și mă întreb cum de nu ți-a luat foc!

   Îmi ridic privirea și o văd pe roșcată. Nu orice vulpe, să zic așa, ci una cu ochii de un verde sclipitor, extrem de cunoscut și extrem de iubit.

   --- Lily? Dar... Asta înseamnă că eu...

   --- Ai fost găsită acum câteva ore inconștientă. Remus te-a cărat până la castel și te-a dus în camera ta, îmi răspunde înainte să-i adresez întrebarea.

   --- Se pare că n-am făcut față zilei de ieri... Demonul aproape a preluat controlul și aseară n-am mai putut.

   Îmi las privirea în jos. Nu înțeleg ce se petrece cu mine, serios. Apoi, a fost și acel vis cu Sirius, la fel și senzația că totuși a fost acolo. Urăsc aceste situații în care n-am habar de anumite lucruri.

   --- N-ar trebui să te îndoiești de asta, Cath. Sirius te-a găsit, dar cum sunt dementorii prin împrejurimi, n-a putut să stea, spune ea, luându-mi mâinile într-ale ei.

   --- Poate m-a găsit, dar cum știu că mă... mai iubește? Știu că este pe fugă, dar ar fi putut lăsa un semn ceva, zic cu voce răgușită.

   --- Iubirea nu dispare atât de ușor. Crede-mă, Sirius mai are sentimente pentru tine, soro. Cât despre faptul că dacă ți-a lăsat ceva, asta vei descoperi tu când te vei trezi, zice ea cu zâmbetul ei specific, făcându-mi cu ochiul.

   Zâmbesc slab. Mereu știe să mă facă să realizez că lumea poate fi mai frumoasă decât ne-o imaginăm, dincolo de cruda realitate, care poate fi, de asemenea, și uimitoare. Mai rar, dar se poate întâmpla.

   Lily îmi oferă o îmbrățișare strânsă, apoi simt cum dispare încetul cu încetul, într-un final deschizându-mi ochii în tavanul camerei mele.

   Mă ridic în șezut și privesc în jurul meu. Rochia de ieri, care e sfâșiată în partea jos, zace pe scaun, iar alături, pe masă... un trandafir negru. Buzele mi se despart puțin, iar ochii mi se măresc. Asta mi-a lăsat Padfoot înainte să fugă?

   Plec din pat și iau floarea printre degete. Culoarea este fabuloasă, rară chiar, crescând în foarte puține locuri, dar el știe unde să le găsească. O trec deasupra nasului, inspirându-i parfumul, apoi o sărut.

   Mă încrunt când dau de ceva colțuros. Mă uit în centrul petalelor, unde o foiță de pergament așteaptă ca eu s-o deschid. Un zâmbet copilăresc mi se despică pe față. Până la urmă, mi-a lăsat o parte din sufletul meu, nu negru, ci unic. Iau mesajul și îl desfac, conținutul făcându-mă să roșesc mai ceva ca o sfeclă: