Catherine Evans #3 - Vechi prieteni

XIV. „ Îmi aparții!"

Lumos!

   Am zis cumva că sunt bună în a lua decizii pripite, proaste, tâmpite, handicapate și tot tacâmul? Probabil v-ați dat seama, dar acum e prea de tot! Nu spun că nu mă bucur să-l văd, ci de faptul că străbat șapte etaje ca să-l duc în siguranța camerei mele! Iau și eu niște decizii de te doare capul!...

   Cu piatra lănțișorului întoarsă și ținându-l pe Sirius de mână, am grijă să nu dăm peste cineva. Îmi bate inima atât de tare, nu doar de frică pentru că există posibilitatea să fim prinși. Contactul mâinilor noastre nu doar că îmi pulsul să accelereze, sentimente demult îngropate se reaprind, iar fluturii în stomac se trezesc la viață. Nu știu dacă am trăit la fel de intens când era lângă mine, dar acum este altfel.

   Mi-e greu să cred că mai poate simți ceva pentru mine după atâția ani, dar din partea mea, acea scânteie s-a reaprins de când a evadat, nu m-a lăsat să cad atunci în pădure, mi-a trimis inelul care devenise al meu sau acum. Mi-aș dori să nu mai fie pe fugă, iar eu să mă revanșez cum pot. De-ar fi totul simplu, dar atunci n-ar mai fi la fel de frumos. Drumurile lungi, cu greutăți, duc la cele mai uimitoare destinații.

   Poate ce se întâmplă acum este greu, dar când totul se va termina va fi bine. Poate voi avea un final fericit, așa cum mi l-am dorit sau poate chiar mai minunat. Speranța moare ultima, cum se spune, dar cum știu că soarta nu va face ceva de mă va răni din nou? Prefer să nu mă gândesc la asta.

   --- Cath, fii atentă până nu dai cu capul de ceva. La cât de împiedicată te știu, nu m-aș mira, îl aud pe Sirius șoptindu-mi aproape de ureche, lucru care îmi trimite câțiva fiori pe șira spinării.

   --- Sunt atentă! mă răstesc la el în șoaptă.

   --- Spune cea care a dat de cel puțin cinci ori într-o zi cu capul de tavan, șoptește încercând să nu râdă.

   --- Nu e vina mea că patul era atât de aproape de tavan! Bine, eu am vrut să dorm deasupra, dar asta e partea a doua!

   Chicotește pe înfundate, iar eu zâmbesc puțin. În situațiile serioase, mereu știe să mă facă să mă simt bine. Numai că zâmbetele astea nu durează prea mult. Panică, asta se citește pe fața mea când se aud pașii grăbiți pe acest hol îngust ai Minervei.

   Îi fac semn lui Sirius să tacă din gură și îl trag mai aproape de perete. Mă lipesc cu spatele de el, el fiind în fața mea. Îl strâng de mână și mă rog ca Minerva să plece la fel de repede cum a și apărut. Dar când a ținut soarta cu mine? Vă spun eu: NICIODATĂ!

   Se oprește la câțiva pași în fața noastră. Sirius se apropie mai mult de mine, pieptul lui fiind lipit de al meu, iar respirația lui o simt deasupra buzelor mele. Înghit în sec și uit să respir. Îmi ridic privirea, întâlnindu-i-o pe a lui. Dacă n-ar fi fost Minerva acum, cred că aș fi pierdut controlul când tot ce zăresc în ochii lui gri sunt iubirea pe care mi-o poartă și dorință... o dorință arzătoarea.

   „ Minerva pleacă... să nu ne vezi, te rog, te rog din tot sufletul meu..."

   Mă strânge mai tare de mână și își apropie fața mai mult de a mea. Inima mea bate ca nebuna. Are de gând să mă sărute? Vreau să-i simt buzele, care, după părerea mea sunt atât de apetisante. Ne privim și ne ținem respirația ca să nu fim auziți.

   Simt cum retrăiesc momente de când ne întâlneam pe ascuns, de frică să nu afle James. Nu vreau ca asta să se termine.

   Îi simt pulsul, care din câte se pare, este în tandem cu al meu. Mereu mi-am dorit ca inimile noastre să bată ca una, iar dorința mea s-a adeverit într-un final.