Catherine Evans #3 - Vechi prieteni

XII. Inelul

Lumos!

   Mă simt rău. Nu, extrem de rău. Nu pot să cred că s-a întâmplat asta. Nu-mi doream o ceartă cu Harry, cum nu-mi doream nici ca el să afle despre Sirius așa. A aflat varianta greșită a poveștii, iar eu... eu am tăcut și am înghițit și acum... l-am pierdut.

   Plâng de câteva ore, iar eu vreau ca acest coșmar să se termine. Îmi afund capul în pernă și strig cât pot de mult. Este singurul lucru care îmi trece prin cap și credeți-mă, îmi trec o grămadă. Trebuia să-i fi spus de el de la începutul începutului, nu să aștept până acum, când știam că îl voi pierde. Urăsc când mă încăpățânez atât de tare, apoi tot eu am de pierdut.

   Înghit în sec și merg la baie. Aprind lumânările și mă privesc în oglindă. Arăt îngrozitor, cu ochii roșii de la plâns, cu fața albă și cu buzele tremurând. Mă simt ca atunci când i-am privit murind...

   Mă stropesc cu apă rece. Nu, nu vreau să mai trăiesc acele momente din nou. Voi încerca să repar ce am stricat, dar acum trebuie să mă odihnesc. Fiind vampir, n-ar trebui să dorm, dar acum chiar vreau asta, plus că mă apucă o durere de cap.

   Sting toate lumânările și mă bag în pătură. Îmi pun capul pe pernă, nu înainte ca o lacrimă să-mi pice pe obraz. Simt cum plutesc, apoi mă trezesc... la conac?

   Mă uit în jur puțin șocată. Revin după extrem de mult timp, chiar dacă este doar un vis. Știu că unul dintre suflete vrea să mă întâlnească, dar cine?

   Decid să mă plimb. A rămas la fel de frumos, exact cum mi-l amintesc. Inspir adânc și simt o adiere care îmi trece prin păr. Locul ăsta mereu îmi aduce aminte de mama.

   --- Știu, scumpo. Era timpul să te revăd. Semeni cu mine și cu tatăl tău în mod egal, știi?

   Simt cum sângele îmi îngheață în vine, iar noi lacrimi apar în colțurile ochilor mei, vrând să cadă. Un nod în gât, mâinile care îmi tremură de emoții și dor sunt ceva normal în acest moment, la fel și sentimentul de vinovăție eternă.

   Mă întorc pe călcâie, dând de o pereche de ochi albaștrii, dar și de un zâmbet larg, același ca al meu. Un păr bogat, lung și castaniu, aproape negru, fix ca al meu și cu trăsături ale feței fine și tinere, în fața mea stă cea care și-a sacrificat viața pentru ca eu să trăiesc.

   --- Mamă? întreb când într-un final mi-a revenit vocea.

   Aprobă din cap și își întinde brațele spre mine. Nu mai aștept nicio secundă și mă arunc în ele, strângând-o, neavând intenția de a-i m-ai da drumul. Simțind cum mă strânge la pieptul ei, nu mai rezist și îmi dau drumul. Plânsete și suspine ies din corpul meu.

   O iubesc din tot sufletul meu și îmi lipsește atât de mult, încât această descărcare este tot ce pot face pentru moment. Îmi ia fața în mâinile ei și mă privește intens în ochi. Îmi zâmbește și îmi întind o mână tremurândă spre chipul ei, ca să-i șterg o lacrimă. Simte la fel ca mine și anume recunoștință pentru puterea pe care o am, dar și tristețea enormă din cauza despărțirii.

   --- Fetița mea, murmură ea. E greu să spun sau să realizez, dar acum ești femeie. Nu-mi vine să cred cât ai crescut și cât de mult semeni cu noi. 

   --- Nici mie nu-mi vine să cred că în sfârșit te revăd. Mamă, îmi pare atât de rău! Pentru tot ce am făcut..., zic pierzându-mi vocea din nou.

   --- Draga mea, nu este vina ta pentru că am ales să te protejăm. Nu puteam să te lăsăm să mori sau să te alături lui Tom. Crede-mă, a fost singura soluție. Acum, haide la o plimbare și să-mi spui problema ta.