III.
A început să mă atingă pasional și nu voiam să-l las să se oprească, dar l-am refuzat subtil, îndepărtându-i mâna de pe pieptul meu. Surprinzător, s-a uitat în ochii mei ca la un copil și mi-a spus:
-Nu vreau să ai probleme din cauza mea. Îmi spui dacă vrei să te duc acasă.
-E ok dacă mă lași la școală.
Ne-am îmbrăcat și cu o reținere m-a lăsat la școală. Chiulisem 4 ore și mă simțeam oarecum vinovată, dar nimeni nu va trebui să știe unde am fost.
I-am mințit pe toți. Așa mi-era mai bine.
La sfârșitul orelor destul de stresante datorită căldurii am primit mesaj de la el :
Ce zici de încă o surpriză ?
I-am răspuns, cu un zâmbet de neînlocuit:
Cred că fac față.
Eu zic să te pregătești mai bine sufletește.
Pentru?
Nu-ți pot spune. E o surpriză.
Am vrut să-l sun, dar și mama mi-a făcut o surpriză și m-a luat de la școală cu mașina sub pretextul că ”nu are ce face acasă”.
-Și.. ai mai vorbit cu băiatul acela?
-Nu..am înghițit în sec.
-Nu vreau să mă minți. Până la urmă încrederea e singurul lucru ce ne-a mai rămas.
Am tușit ironic.
-Nu crezi că exagerezi?
-Crede-mă. Dacă ai fi în locul meu, ai exagera la fel.
-Dar tu ai fost în locul meu. Și ai greșit mai mult..Brusc, a frânat într-un acces de furie și mi-a spus:
-Nu-ți permit să mă judeci! Nu ție, care nu ai dreptul și nu ai trăit ce am trăit, clar?
Am înghițit în sec. A crescut furia mea o dată cu furia ei și atmonsfera era tensionată. Mai că era o bombă în mașină gata să explodeze. Regretasem că i-am spus vorbele alea, dar mă simțeam mai bine totodată.
-Da, mamă. Însă tu clar ai dreptul să-ți bagi picioarele în viața mea!
Mi-am luat rucsacul și am coborât din mașină.
Am lăsat-o să-și calmeze ”vulcanul” gata să erupă și am mers două străzi în față. M-am așezat pe o bancă și mi-am verificat telefonul. Niciun apel/mesaj. L-am pus la loc în buzunarul de la blugi și am așteptat. Am așteptat destul cât să ne calmăm amândouă.
Brusc, îi văd mașina chiar lângă mine și în semn de pace, m-a chemat încercând să zâmbească, dar nu i-a ieșit prea bine.
-Ți-e foame? a spus pacifistă încercând să pară convingătoare.
-Sigur.
Imediat ce am ajuns acasă și a parcat mașina, ne-am oprit la masă.
Restul zilei am citit captivată o carte recomandată de profesoara de engleză sau .. mă rog, am încercat. Gândul mi-era la el și la surpriza pentru care trebuie să mă ”pregătesc sufletește”.
Ce poate fi? O excursie în Caraibe? Da, după părerea mea sună excelent, dar nu m-ar lăsa mama cu un băiat acolo nici dacă îi ridic statuie de platină și aur. Ce rămâne? Un roman? O poezie emoționantă? O altă fugă pe plajă? O noapte de dragoste? Mm, chiar nu știu.
Poate nu trebuie decât să aștept, dar și răbdarea are limitele ei..
Toată ziua am așteptat un semn de viață de la el. Să-l sun? Să-i trimit mesaj? M,nu. Dacă era așa preocupat, mă băga în seamă. Cred că a și uitat..
Sau poate încă lucrează la ea. Sau.. Cred că o să mă culc. Nu mai aștept nimic. E chiar urât să promiți cuiva ceva și să nu te ții de promisiune.
La 22:07 m-a sunat.
-Alo? Em?
-Austin.
-Ești acasă?
-Da..
-Perfect. Stai în pat, cu telefonul în mână și cartea pe burtă?
-Mda. Oricum, nu e nimic special în asta.. –am tăcut fără să realizez ce spusese și pe urmă m-am speriat- Ia stai așa! De unde știi ?!
-Fereastră. Vino la fereastră.
Am închis imediat telefonul și m-am dus țintă la geam, am tras draperiile de-o parte și îl zăresc pe el. Cu un buchet de trandafiri în mână, stând pe balcon și mirându-mă cum de a urcat.
-Eşti nebun?! am șoptit.
-Nu, sunt Austin, dar credeam că am lămurit asta acum ceva timp.
-S-stai. C-cum ai ..?
-Scară. Am folosit o scară. Și nu e așa de imposibil pe cât pare. Totuși, stai la parter. Și în locul tău aș demola balconul. Te-ai putea întâlni cu tot felul de pedofili masochiști și nu cred că vrei asta. a râs.
Am pufnit. După aceea m-am uitat în ochii lui minunați și am luat buchetul de trandafiri punându-l frumos într-o vază și privindu-le cu drag. Am descoperit că era și un bilet, însă când am vrut să-l citesc, m-a oprit.
-Citește-l mâine dimineață. Te rog.
L-am pus la loc și l-am întrebat ușor intimidată de prezența lui acolo, privind prin cameră:
-Asta era surpriza? Trebuia să mă anunți.. sunt cărți peste tot.
-Da, asta era și nu-mi pasă. Atâta timp cât ești tu, nu-mi pasă de nimic.
Mi-a îmbrăcat talia în brațele sale călduroase și m-a sărutat în timp ce-i înfășuram gâtul cu brațele mele goale..
I-am dat geaca jos, m-am încuiat în cameră sub pretextul că vreau să citesc în liniște și ne-am ghemuit amândoi în pat, eu stând în brațele lui , sprijinită de pieptul său așa perfect și ascultându-l cum îmi citește..
După două paragrafe, am oftat, i-am închis cartea și m-am deplasat până la raftul de unde am luat o altă carte care-mi plăcea la nebunie și pe care mi-aș fi dorit să mi-o citească el.
-Tristan & Isolde? a întrebat ușor surprins de alegerea mea.
-Șș, trebuie să fii mândru că ai o iubită care are gusturi bune în cărți.
-Prefață: Trebuie să ştim, când trecem prin faţa peşterilor Sirenelor, să rămânem strâns legaţi de catarg, fără să renunţăm a asculta cântecul dumnezeiesc care lasă pe muritori să întrevadă fericiri mai mult decât omeneşti
Continuând, mă pierdeam tot mai mult printre cuvinte și glasul său incomparabil și găseam în asta o nuanță molcomă care mă adormea blând.
Atmosfera în sine era specială și perfectă. Și nu știu de ce, dar teama că o să se sfârșească curând, m-a tulburat..
Eram eu cu el, în mașina lui..
Accelerase nervos fără să se gândească la consecințe. Plângeam.. I-am spus să oprească. I-am spus că-l iubesc, dar degeaba. Nu l-a îmblânzit. Nu a auzit.. A accelerat tot mai puternic. Nu se stăpânea și nu știam ce să fac..
Brusc, a pierdut controlul și mașina s-a lovit brutal, cu o țintă puternică de stâlpul de care mi-era frică și pe care îl văzusem cu câteva secunde în urmă din depărtare.
S-a năruit tot..
*Btw, la mulţi ani celor ce-şi serbează ziua de nume.*
