V.
Când mi-am lăsat capul pe pieptul lui, m-am pierdut în timp și spațiu și adormisem cu gândul la faptul că în sfârșit eram a lui.. Și nimeni și nimic nu avea să mai împiedice asta vreodată în vreun fel.
Mai târziu, telefonul meu a tulburat liniștea creată de atmosfera somnolentă și am coborât rapid din pat, plecând pe balcon, ca nu cumva să-l trezesc pe Austin.
Când am verificat cine mă sună, am rămas surprinsă și o furie a pus stăpânire atât pe mine, cât și pe glasul meu care era vizibil schimbat.
-Ce vrei, Dave?
-Oh.. pe tine.
Am râs ironic.
-Va trebui să te obișnuiești cu ideea că m-ai avut și nu mai există nici o cale de întoarcere. De ce îți place să fii penibil?!
-Sunt penibil că.. ce? Că te iubesc? Eu tot mai sper că..
-Nu-mi pasă ce speri sau ce vise ai,clar? l-am întrerupt fără jenă. Ești penibil că mă suni acum și îmi cerșești iubire. Ești josnic, nu ți-e rușine? Mie mi-ar fi în locul tău.
-Emma, te rog, hai să ne întâlnim, mai acordă-mi o ultimă șansă, promit că nu vei regreta..
-Niciun ”Emma”! am ridicat tonul vocii, pe urmă mi-am dat seama că trebuie să vorbesc încet. Pentru tine numele meu, numărul meu de telefon sau alte chestii legate de mine din momentul ăsta nu mai există, Dave! Îți spun pentru a mia oară..
-Oh, te rog, nu.. a spus șoptit parcă implorându-mă.
-Uită-mă! am închis.
L-am aruncat pe măsuță și m-am așezat pe unul dintre cele două balansoare, ascunzându-mi câteva lacrimi de furie și..
Era în pragul ușii privindu-mă tăcut. Avea o privire dezamăgită și în același timp superioară mie. Parcă ar fi vrut să mă certe și s-a așezat pe balansoarul din fața mea.
-De cât timp erai acolo? am spus sperând că nu mi-a văzut lacrimile.
-De ceva timp.. Hai, nu te mai ascunde!
-Nu mă ascund..
-Și atunci de ce plângi?! Ți-am dat eu vreun motiv să faci asta?
-Nu, dar.. am ezitat.
-Dar ce?! M-ai mințit că ai terminat-o cu el..
Am început să plâng incontrolabil.
-Dar am terminat! El nu mă lasă și mă tot sună..
-Lasă, îi voi explica eu cum stă situația, dacă nu înțelege de vorbă bună! și s-a întins după telefon.
L-am luat înaintea lui și l-am privit speriată.
-Ce faci, Em?! a ridicat tonul vocii.
-Evit o ceartă. și am plecat să mă îmbrac.
-Te mai întreb o dată -și a venit după mine. Ce faci?
-Nu se vede? Plec! Nu ai încredere și asta mă dezgustă. Tu chiar crezi că dacă nu te iubeam mai.. făceam dragoste cu tine? i-am răspuns în timp ce închideam nasturii la cămașă și mă îndreptam către teneși.
-Nici nu am spus asta, Em! Stai..
-În loc să fii strigat la mine, puteai să mă înveselești.. Dar nu, ești pregătit să-l bați măr pe ăla.
-Si ce vrei să-i fac, fato?! Să-l iau în brațe? Să-i mulțumesc că te-a distrus? ”Bravo, prietene, dă-mi și mie lecții!” Ce vrei?! a strigat incontrolabil.
-Să te calmezi.. Mă suni când ești om..și am plecat.
-Oh, nu pleci nicăieri! și m-a prins brutal de încheietură.
A văzut teama din ochii mei și preț de câteva secunde mă implora cerându-și scuze pentru gest prin priviri. Mi-a dat drumul..
Eram confuză. Mi-am luat geanta și am plecat. Eram tristă și nervoasă și ofticată că s-a terminat totul așa. Îl uram pe Dave. Trebuia să o rezolv cu el definitiv. Strică totul chiar și când nu-l am prin preajmă..
Din nou, îmi suna telefonul.
-Ce dracu vrei,Dave? Nu ți-a ajuns?!
-Poftim? a spus vocea feminină de la capătul firului.
Era mama. Perfect.
-Scuze.. te-am confundat..
-Mda. O să-mi explici și asta mai târziu. Momentan aș vrea să-mi spui sincer unde ești, pentru că Jessica mi-a spus că nu ești cu ea și nici nu aveați plănuit să vă întâlniți. De ce minți, Emma? Ești cu băiatul ăla, nu?
Am răsuflat din ce în ce mai greu și parcă îmi căzuse cerul în cap.
-Mamă..cred că nu mai am semnal. și i-am închis.
Eram cel puțin terminată și nici nu-mi dădusem seama că eram pe stradă..
- Emma!! m-a strigat Austin disperat alergând spre mine.
Era prea târziu.. O mașină se apropia de mine cu o viteză uluitoare și am rămas încremenită în fața acesteia. Apoi, totul s-a transformat într-un decor negru și simțurile parcă mi-au pierit odată cu obscuritatea ce a pus stăpânire pe mine. Tot ce am auzit a fost strigătul disperat al lui Austin până a pierit și acesta.
Un sentiment ciudat mi-a cuprins neființa și parcă am ieșit din mine.
Teama, durerea, frigul, amorțeala temporară, inconștiența și liniștea s-au contopit cu mine făcându-mă să par inexistentă..
Apoi, eram acolo. Tot acolo. Doar că sub altă formă. O formă care vede totul din întuneric și care nu mai cară după sine suferința, frica sau alte stări omenești. O formă care e la fel de inexistentă, dar totuși vie..
-Austin! am strigat până și cu ultima forță. Nu mai plânge, dragul meu, ce se întâmplă? am continuat disperată. Ascultă-mă! l-am implorat.
Ambulanța era acolo, iar Austin plângea incontrolabil implorând asistentul să-l lase să urce.
Ce se întâmpla cu toată lumea și de ce nu mă observa nimeni?.. Apoi privirea mi-a căzut involuntar pe mine. Pe trupul meu neînsuflețit, așezat pe targă și transportat ușor către ambulanță..
-Nu, nu se poate. Așa ceva este imposibil! am împietrit.
Încercam să realizez că nimic din ce s-a întâmplat nu era doar o iluzie. Am căzut plângând pe solul îmfierbântat de lacrimi și confuzie.
-Trebuie să visez, trebuie să fiu inconștientă, trebuie să.. Să gândesc lucid, am răsuflat. Dar cum se presupune că ar trebui să fac asta?!
Furie, ură, nestăpânire de sine.. Și toate astea fiind pe punctul de a exploda în mine.
Cum am văzut că îmi îndepărtează trupul de.. ce devenisem, am alergat fără să-mi dau seama de scopul pentru care făceam asta și am vrut să mă izbesc de Austin, însă.. am aterizat chiar în ambulanță întrebându-mă totuși cum am reușit.
A urcat și el, încă plângând.
M-am ridicat și, fără să scot un cuvânt, m-am privit.. Eram așa palidă și parcă mi se învinețise fața. Îmi pierise toată strălucirea..
Austin mi-a prins mâna din trupul neînsuflețit și mi-a spus:
-Să nu cumva să mă lași. Să NU îndrăznești să mă lași!
M-am dus în spatele său, mi-am așezat mâinile pe umerii lui și, masându-i, i-am răspuns cu conștiința împăcată că nu aude ce zic:
-O să lupt. Îți promit..
Și șiroaie de lacrimi m-au dărâmat moral.
După câteva minute în care stăteam sprijinită de ușă și încercam în zadar să mă conving că asta e realitatea, am ajuns la spital. Cu pași repezi și disperați m-au dus la terapie intensivă.
Starea mea se agrava și nu puteam controla cu nimic pe nimeni. Depindeam de ei și nu îmi puteam stăpâni plângerea de milă.. Nu voiam să mor. Nu eram pregătită să-mi văd părinții îndurerați, deși ar fi cam prima dată când o s-o văd pe mama distrusă că m-ar putea pierde pentru totdeauna.. Ce privilegiu.
Toți în jurul meu erau agitați. Toți încercau să facă câte ceva.
Austin îmi butona cu mana tremurândă telefonul pentru a o suna pe mama sau tata și încerca să-și găsească cuvintele adecvate, doctorul să se pregătească de o posibilă intervenție chirurgicală și asistenta să-mi pună branule în ambele brațe. Până și cel care produsese accidentul era acolo, speriat de moarte, încercând să se calmeze. Nu mai eu stăteam degeaba, înfiorată, privind la aceste ființe umane cum încercau să mă salveze.
M-am pierdut cu firea.
Mă opream la fiecare om și strigam un ”Sunt chiar aici! Pune-mă în trupul meu!”, dar nimeni nu auzea și nu înțelegeam cum e posibil.
Dar dacă ăsta e un coșmar și de fapt eu sunt lângă Austin, strângându-l în brațe și trăind? Și dacă nu, cât o fiu blocată aici?
M-am cufundat într-o liniște morbidă. De fapt, nu existam și încercam să mă conformez situației. Oricum, nu aveam nimic de făcut. Decât să privesc cum mor și cum nu o să mai am nici o legătură cu viața.
Deodată liniștea mea este tulburată de asistenta panicată:
- O s-o pierdem..
Și și-a pus mâna la gură uimită de parcă ar fi participat pentru prima dată la un astfel de ”eveniment”.
- Electroșocuri! a strigat doctorul.
Asistenta i-a adus întocmai ce i-a cerut doctorul și acesta, fără milă, cum și trebuia, le apropia de pieptul meu.
Eram îngrozită și am ieșit de acolo. Dar apoi, culoarul și persoanele de acolo, inclusiv Austin, au pălit în lumina palidă care m-a învăluit și care a devenit tot mai puternică. Îmi dădea senzația că plutesc și nu știam ce se întâmplă.
Cred că mor.
