Locul arăta aproape gol, parcă și el speriat de anotimpul rece. Fluturașii albi se balansau ușor prin aer aterizând leneși și pătându-mi ochelarii cu picurii pe care îi lăsau în urmă.
Era un peisaj demn de singurătate. Lacul înghețat crăpase, iar băncile erau îmbrăcate într-o blană pufoasă a iernii.
Mi-am înăbușit un strănut, dar nu voiam ca plimbarea mea să se încheie doar că primisem un mic avertisment de la o posibilă gripă.
Din păcate, sufletul încă mă doare când îmi amintesc. Când realizez cât de real a fost totul, simt cum mă topesc precum un fulg de zăpadă la imprimarea sa pe ciment. Dar nu noi ne alegem cum să se sfârșească totul, nu? E cineva sau ceva mai presus de noi care își permite să ne decidă existența sau moartea. Însă putem să alegem cu cine ne petrecem micul „infinit” şi de cine să „depindem”. Viaţa noastră e ca un roller coaster. Urcă şi coboară, iar pe drum mai pierde „pasageri”. Și nu se mai întoarce niciodată, dar uneori mi-ar plăcea să o facă.
O lacrimă fierbinte mi s-a prelins pe obraz și o ropotă de amintiri îmi fulgeră mintea.
-Oh, Jess, nu plânge.. și mi-am scos un șervețel cu care mi-am șters cele două lacrimi incontrolabile. Trebuie să mănânci, să bei ceai, să iei pastile, am continuat să șoptesc.
După câteva minute de plimbare liniștită, timp în care am reușit să-mi domolesc gândurile și să-mi controlez lacrimile, am îndepărtat zăpada pufoasă de pe jumătate de bancă și m-am așezat extenuată. Mi-am așezat mai bine fularul, mi-am dat mănușile jos și am scos din geantă un jurnal. Nu, nu este al meu. Ci al Emmei. Încă nu am îndrăznit să-i invadez intimitatea, așa că am deschis cu grijă la ultima pagină, abținându-mă din a citi câteva rânduri, deși muream de curiozitate.
-Cine are nevoie de căldură sau mâncare când ai la dispoziție locul ăsta înghețat acompaniat de o liniște mormântală?am râs ironic.
La fel cum Emma obișnuia, am scris data și mi-am lăsat inima să gândească pentru mine:
„25 decembrie
Ce rece și tăcut e Crăciunul ăsta. Poate pentru că restul copiilor sunt în case, la căldură și-și admiră cadourile primite.
Ninge, Em.. Aproape că am înghețat de când stau pe bancă și crede-mă, nu stau de mult timp, dar cred că ție îți e mai frig acum. Sau poate mă înșel. Căldura adevărată e în suflet, nu?
Oricum, nu m-aș supăra să vii cu o pătură aici și cu o ciocolată caldă.. mi-e dor de tine. Austin ce mai face? De când ai plecat în „excursia fără bilet de întoarcere” nu l-am mai văzut nici pe el. Oh.. Poate stați amândoi la căldură și citiți sau beți ceva, iar eu vă trezesc din pacea voastră! Îmi pare rău! Voiam doar să vă zic ceva..
Odată, Emma mi-a spus ceva emoționat. Da, da, chiar tu, nu râde. Mi-a spus că o persoană poate muri de două ori. O dată când, ei bine, moare la propriu..Și o dată când piere încetul cu încetul din memoria persoanelor pe care le-a iubit și de care a fost iubită.
Prieteni, cert e că nu voi trăi ca voi.. veșnic. Dar atât cât îmi permite viața, nu vă voi uita. Vă doresc o veșnicie plină de iubire.”
Amețită, am închis caietul necuvântător apropiindu-mă cu pași nesiguri de piatra înfiorătoare și tăcută care nu o caracteriza deloc pe Emma. Lângă mormântul ei se afla, de asemenea, și mormântul lui Austin. În spațiul dintre cele două, am dat zăpada și puțin pământ la o parte și am îngropat jurnalul. Îmi zvâcneau mâinile la cât de reci erau, așa că m-am șters repede cu un șervețel și mi-am pus mănușile. Am oftat. Cu o reținere, am plecat încercând să-mi controlez lacrimile, dar ca de fiecare dată, am eșuat.
Pe drum, încercând să grăbesc pasul pentru a ajunge cât mai repede acasă, m-am ciocnit de o fată care era la fel de grăbită și amețită ca mine.
Când m-am întors să-mi cer scuze, am văzut-o pe Ashley, care s-a uitat derutată și parcă răscolită la mine. Mi-a zâmbit timid și fără să zică ceva s-a pierdut în mulțime.
Ca mine.
Notă: Btw, Crăciun fericit tuturor! *brăduț*
