VI.
Când credeam că nu mai am nici o șansă să supraviețuiesc, am început să alerg. Da, să fug de lumină. La capăt trebuia să fie coridorul spitalului. Trebuia să fie viață.. Însă m-am împiedicat și acea lumină mă înghițea.. Îmi înghițea degetele, picioarele și treptat restul corpului până am simțit că mă înec, că mă sufocă. Și nu mă puteam împotrivi..
După o scurtă perioadă în care nu mă mai simțeam nicidecum în viață, am căzut fix în salon lângă corpul meu. Puteam vedea totul clar și corpul mi-era întreg. Apoi doctorul a spus, transpirat, având în mâini electroșocurile:
- Am reușit.. Încă trăiește..
- Trăiește platonic, domnule doctor, a spus asistenta cu privirea pierdută. Credeți că-și va mai reveni?
- Momentan e în comă. Depinde de ea și de un miracol dacă vrea să-și mai revină.
Au făcut schimb de câteva priviri și acesta s-a retras din încăpere. O dată ce a ieșit, a fost asaltat de Austin, de părinții mei și de.. Jessica? Ce? Când au apărut toți aici? Toți aveau lacrimi în ochi și au primit vestea ca un șoc, iar mama a bufnit într-un plâns crunt, cum nu o mai văzusem vreodată.
Poate că astea sunt avantajele unei morți. Nu trebuie să înduri și să vezi suferința persoanelor care țin la tine și la care ții. Și mai presus de asta, nu trebuie să știi că în curând vei muri și totul se va spulbera definitiv. Când ești mort, nu vezi, nu auzi, nu simți, nu.. exiști. Și poate că ar fi mai ușor..
Mama l-a implorat pe doctor să o lase să mă vadă. La fel cum au făcut și ceilalți.
-Mergeți pe rând, vă rog..a spus doctorul parcă simțindu-se dezamăgit.
Primii care au intrat au fost părinții. Erau distruși și.. voiam să le spun că sunt acolo mai mult spiritual și îi iubesc. Voiam să le spun că îi iubesc!
M-am dus la mama și am vrut s-o strâng în brațe, dar treceam prin ea.. Nici tata nu mă vedea. O lacrimă alături de o furie incontrolabilă mi-a alunecat pe obraz. Și totuși, cum era posibil să o simt?
- Scumpa noastră, a spus tata abținându-se să nu plângă, vrem să știi că suntem mândrii de tine. Chiar vorbisem cu diriginta ta acum câteva zile și ne-a spus cât de mulțumită e de tine.. Că ești cel mai cuminte, atent și muncitor copil. Și drept cadou pentru munca ta, am organizat împreună cu mama ta o excursie în Paris.. Știm că-ți place mult acolo și când o să-ți revii, s-a abținut să nu plângă pentru că era conștient că s-ar putea să nu mai fie posibilă revenirea mea la viață, plecăm direct. Și-l luăm și pe băiatul ăla, dar, te rog.. trăiește pentru noi..
Nu s-a mai stăpânit. A început să plângă pe umărul mamei care mi-a cuprins mâna palidă și rece în a sa.
- Regret modul în care m-am comportat cu tine.. Poate voiai libertate, ca orice adolescent și eu nu am fost în stare să ți-o ofer.. Ce fel de mamă pot fi? a spus printre sughițuri.
- Sunt aici.. Vă rog, nu mai plângeți..Ești o mamă genială! Chiar dacă mă superi, te iubesc. Cum poate un copil să nu-și iubească părinții?
S-au ridicat și au ieșit din cameră, cumplit distruși.
-Stați, nu plecați.. și i-am urmat.
Când voia să intre și Austin în salon, tata l-a prins de braț și l-a tras într-o parte. Of, numai de asta nu aveam nevoie!
- Tată, încetează! Nu e el de vină. Ascultă-mă!
- Tu, băiete, îmi ești dator cu niște explicații!
- Sigur, a spus Austin resemnat.
- Cum s-a întâmplat?
- E vina mea, a spus el. E numai vina mea.
Eu și tata am împietrit în fața explicației lui.
- Nu, nu e vina ta!
- Ieșisem afară să ne plimbăm și o sunase Dave. Am reacționat dur cu ea, a plecat lăsându-mă să mă calmez și pe drum, probabil nervoasă, nu s-a asigurat și, a închis ochii și și-a strâns pumnul, o mașină.. îi tremura vocea și a răsuflat greu.
- Gata, fiule, a spus tata încercând să-l liniștească.
- Am încercat să o opresc, dar.. a început să plângă chiar în fața lui fără jenă. A fost prea târziu și.., gâfâia el.
- Gata.. și l-a bătut prietenește pe umăr. Asta e tot ce voiam să aud.
Apoi a plecat lăsându-l în urmă.
- Îmi pare rău.. ! a șoptit simțindu-se sufocat.
- Acum poți să te duci la ea..
- Mulțumesc!
A pășit greu. Îi simțeam ura pentru sine și teama să nu mă piardă. Îi simțeam emoțiile mai bine decât mi le simțeam eu, deși totul era pe dos.
S-a așezat lângă mine, având privirea aproape împietrită de frică și parcă nu-i venea să creadă că asta e realitatea lui fără mine. Stăpânindu-și vocea tremurată și lacrimile, a inspirat adânc și a spus cu vocea sa blândă și calmă:
- Mai ții minte când mi-ai spus acum câteva zile înainte să adormi că ne vedem în vis?
-Oh, a ținut mine, am remarcat.
- Eh, a ezitat văzându-i că nu-i răspund, până te trezești din somnul tău de frumusețe, o să ne întâlnim acolo, Emma. Fetița mea. Știu că nu prea obișnuiesc să folosesc diminutive de genul: dovlecel, prăjiturică, puișor sau restul. Când te-am cunoscut erai o fată dură care știa ce vrea de la viață și mi se părea penibil să îi domolesc puterea prin astfel de vorbe care nu o caracterizau. Cu timpul, am descoperit la fata aceea dură anumite puncte sensibile, cum este și firesc, dar în viziunea mea erai în continuare la fel de hotărâtă, la fel de tare.. Pentru că le făceai față tuturor obstacolelor cu o lacrimă pe obraz și cu un zâmbet luptător pe buze. Să nu crezi că dacă suntem în situația asta, eu mi-aș putea schimba vreodată impresia despre tine. Cu atât mai mult te văd mai puternică. Em, până și moartea e un fleac pentru tine. Mai mult mi-e frică mie, sincer să fiu. Da, eu, durul, care nu am fost în stare să am grijă de tine. Sunt un nenorocit..
-Nu, Austin.. Ești eroul meu. Ești persoana care m-a făcut să fiu așa de puternică și mi-ai dat elan când eram prea nesigură. Ce n-aș da să mă poți auzi..
- Dar așa cum sunt, te aștept acasă. Și părinții tăi la fel.
A părăsit salonul.
M-am simțit cât mai goală cu putință. Oricum nu avea rost să vorbesc.
Apoi a intrat Jessica. I se părea ciudat să se afle aici și să mă vadă așa. Nu știu dacă îi venea să plângă sau să râdă, pentru că privirea sa nu-mi inspira nici o emoție. Poate că ”șocată” era cuvântul potrivit.
- Te rog, spune-mi că este un coșmar, iar eu o să mă ciupesc cât de tare pot ca să mă trezesc și să te văd zâmbind. Am nevoie să-mi spui asta doar o singură dată..
- Oh, Jess. E un coșmar și pentru mine, dar măcar tu știi că ești cu certitudine trează.
S-a apropiat și mi-a prins mâna.
- Îți promit că o să te vizitez cât de des pot. Și o să le fiu alături părinților tăi. și-a ascuns o lacrimă. Și poate că o să lupți măcar 25% pentru mine să te întorci, pentru că deja mi-e dor și nu știu cât o să mai rezist cu asta.
Și-a așezat capul pe burta mea și mă privea dându-și în voie drumul la plâns.
- Să nu ne faci asta. Să nu te gândești nici măcar o secundă să ne faci asta. Oricât de mult crezi că ți-ai urî părinții sau pe Austin sau pe orice. Te iubim, Em! Și știm că și tu o faci, a inspirat adânc potolindu-și lacrimile. Abia aștept să te întorci și să încercăm noua rețetă de prăjitură pe care am găsit-o sau să ne uităm la filme de dragoste și să plângem ca niște romantice incurabile aspirând la propriile noastre iubiri.. Deja nu-mi pot închipui că pot face asta de una singură. E.. cel puțin trist.
- Oh, și cel mult? Știi că nu mă mulțumesc cu puținul, am zis ironică.
- Și cel mult oribil. E mai sâcâitoare liniștea decât vocea ta..
- Jess, ești singura persoană care mi-a răspuns la întrebare! și m-am dus să o strâng în brațe, dar era un ”robot” la fel ca ceilalți. Nu mă simțea.
Apoi, la fel ca ceilalți, a plecat la fel de tristă..
Aș fi vrut să-și dea seama că sunt acolo.. Că le pot vorbi măcar și că pot lupta pentru ei, dar erau prea ocupați să mă plângă..
-Austin! Aşteaptă.. s-a auzit vocea lui Jess de pe culoar.
Speriată, am fugit să văd ce se întâmplă. Am văzut-o ținându-l de braț și implorându-l prin priviri să stea. Dar toate încercările ei de a-l ține acolo, au pierit în fața puterii lui cu care și-a smuls brațul din mâna ei. O singură privire plină de ură a răvășit-o și a făcut-o să se simtă în plus..
Acesta a plecat furios îndreptându-se către mașină.. Era disperat și totuși încerca să pară bine. Nu voiam să-l las singur, de parcă prezența mea spirituală ar fi îmbunătățit situația, dar totuși m-am urcat cu el în mașină și i-am urmărit cu atenție toate gesturile.. A pornit în grabă și în mai puțin de 10 minute a ajuns pe o autostradă unde limita de viteză pălea în fața furiei, din cauza căreia începeam să intru în panică. Accelera fără milă, fără stăpânire. Îl imploram să înceteze, să oprească, să trăiască pentru mine..
- Dacă în viață nu putem fi împreună, atunci vin la tine și trăim în eternitate. a spus în timp ce a băut zdravăn vodka pe care o avea lângă el pentru a-și face curaj. Nu te las singură, scumpo.
Accelera sfidător, iar eu muream mai mult ca niciodată. M-a cutremurat când am văzut stâlpul de la capătul drumului și voința lui cu care se apropia. Tensiunea și frica erau inevitabile și au îmbrățișat frapant atmosfera agonică. Mi-aș fi dorit să nu fi fost acolo..
Câteva secunde mai târziu totul era făcut praf.
O clipă de inconștiență și am revenit acolo. Sânge, flăcări, aer greu de respirat, el căzut în inconștiență și tăiat pe față, iar eu disperată. ”Tabloul” unui haos perfect.
- Austin, trezește-te și trăiește pentru mine! plângeam. Nu renunța, A. Nu despre asta e iubirea. Și în niciun caz nu asta e lecția pe care viața vrea să ți-o dea. și am încercat să deschid ușa, dar mâinile mele palide o pătrundeau cu ușurință. Coșmarul ăsta devine din ce în ce mai real..
