VII.
După câteva minute de agonie, o mașină a oprit chiar lângă noi.. Era incredibil!
Am ieșit oarecum bucuroasă din mașină și aproape că-mi venea să îmbrățișez persoana salvatoare, dar era.. ea.
Cine? Da, da, chiar ea. Fosta lui A, Ashley. Și mi-a pierit chiar tot cheful de existență și rezistență. Aproape că s-a împiedicat pe tocurile de cincisprezece centimetri când l-a văzut pe Austin zăcând pe scaunul din față, cerșind viață. Și-a pus mâinile în cap, disperată și știind că nu are timp să mai sune pe cineva, a luat un bolovan cu care a rupt ușa pentru a-l scoate. Din fericire, a și reușit.. L-a cărat speriată că ar putea muri către mașina ei, l-a trântit repede pe bancheta din spate și a accelerat îndepărtându-se cât mai repede cu putință de locul în care mașina urma să explodeze. Eu am rămas acolo.. pentru câteva minute, întinsă pe asfalt și dorindu-mi să mor. Ce ființă. Aproape că l-am omorât pe Austin, iar ea, ei bine, l-a salvat. Cum poate fi corect?
Mai mult fără să-mi dau seama, am ajuns în casa ei și o vegheam..
-Gheață, doamne! Austin, te rog, fii bine! a zis în timp ce căuta orbește gheață prin casă. Să sun la ambulanță? Austin, chiar nu știu ce să fac! și i-a pus gheață pe frunte, pe gât, pe mâini, dându-i frecvent palme peste față. Iubitul meu..
O căldură insuportabilă mi-a îmbrăcat furia energizând-o și făcând-o să explodeze. În mine se dădea un război cumplit, el era inconștient, iar ea profita de asta fără milă. Îi mângâia fața palidă, rece și tăiată. Îi masa umerii și-l sorbea din priviri, iar eu îngăduiam asta fără să am ceva de spus. Mă rănea îngrozitor scena când îi era alături, șoptindu-i din când în cand ”iubitul meu”..
-Te rog, ai măcar bunul simț față de mine și încetează, te implor.. am spus cu puterile la pământ. Câtă ură poți păstra în sufletul tău doar pentru o singură persoană..
După zeci de minute insuportabile care mă ucideau sfidător încontinuu, și-a revenit..
-Aah, a oftat de durere.
- Austin! Ți-ai revenit, o doamne, cât mă bucur! și l-a strâns puternic în brațe, sărutându-l.
Acesta i-a răspuns la sărut și i-a mângâiat talia încă buimac..
În acel moment am simțit cum un cuțit mi-a despicat pieptul și a ieșit de acolo toată dragostea transformându-se într-o ură inexplicabilă și într-o dorință crudă de moarte.
-Stai, Ashley! și a aruncat-o de pe el când și-a dat seama că ceva nu e în regulă, metaforic vorbind, pentru că era lipsit de forță. Cum îți permiți să mă.. de fapt ce caut la tine acasă, ființo?! și și-a frecat fruntea încercând să-și revină.
-Austin, ai avut un accident, ai.. intrat într-un stâlp cu mașina și.. și te-am salvat. a spus cu un aer de eroină ieftină ce e.
-Oh..Nu a fost un accident, a oftat nervos. Plănuisem ceva și tu, ca întotdeauna de altfel, ți-ai bătut joc! Mi-ai promis că mă lași în pace!
-Da, dar nu te puteam lăsa să mori! Chiar dacă m-ai fi implorat, nu aș fi făcut asta! Calmează-te!
-Oh, și acum, că mă vezi vulnerabil, simți că poți profita de mine?! și s-a ridicat buimăcit amețind ușor.
-Nu.. am vrut doar să te ajut. i-a răspuns simțindu-se vinovată.
-Sărutându-mă?! Ești penibilă.
-Adevărul e că.. m-am lăsat dusă de val. Nu am intenționat nici o clipă să..
-Să ce?! s-a îndreptase către ea, părând să-și mai revină fizic fixând-o cu privirile. Fetițo, preferam mai mult să mor, decât să mă salvezi ca pe urmă, drept ”recompensă”, să mă săruți! Ești.. ești, nu te vezi?! Ești jalnică. Sperai că ai mai putea fi a mea după ce faci pe eroina,nu? Cum ai aflat de mine?
-... a tăcut speriată.
- Te mai întreb o singură dată.. Cum ai aflat de mine?!
- Nu am aflat de la nimeni, dacă la asta te gândeai. Nu aveam de la cine să aflu.. Intenționam să mă duc la Jo și am dat de tine.
Jo este fratele ei vitreg cu care se înțelege de minune.
- Oh, apreciez. Apreciez că tocmai tu ai dat de mine. se pregătea să plece, dar l-a oprit.
-Ești într-o stare critică, dacă o să mergi, o să leșini.. Și nu o spun pentru că vreau să fiu a ta, o spun în calitate de străin.
-Unui străin nu i-ar păsa de mine.
-Mai sunt și străini cărora le pasă. Nu e vina mea că sunt genul acela de străin.
Spre surprinderea mea și spre binele lui, a rămas.. Chiar dacă instinctul îl ghida să plece, ceva l-a reținut.
După o oră întreagă, timp în care număram obsedant minutele și lăsam ca liniștea cruntă să se scurgă, aceștia își sorbeau tăcuți din cești ceaiul și respectiv, cafeaua, iar Austin s-a scuzat pentru criza sa de nervi.
-Cred că-ți datorez niște scuze..a mărturisit continuând să soarbă ușor pentru a nu se arde.
-Și eu.. Îmi pare rău, am procedat greșit..a recunoscut aceasta jenată.
-Nu-i nimic. Așa suntem noi oamenii, mai acționăm și la impuls.
A privit cutremurată către cana ei cu ceai și apoi l-a privit timid pe furiș. Se vedea cu ochiul liber că încă îl iubește cu toată ființa ei și ar da totul să-i fie lui bine, dar totuși, cum o fată de genul ei a putut să-l înșele, când tot ce putea respira era dragostea lui? Cum a îndrăznit?
Erau răvășiți amândoi. Și de situație în sine, și de amintirile mistuitoare ce zăceau probabil în acea cameră. Mi-am aruncat o clipă privirea prin biblioteca sa și încă zăcea acolo o poză înrămată modern cu el și ea râzând fiind situați într-un peisaj montan.. Poate că ea „a murit” pentru el, dar el pentru ea va trăi veșnic și probabil că-și va regreta fapta.. Destul de multă vreme.
Dându-și și el seama de prezența acelei poze aflate în bibliotecă, a tușit subtil și a întrebat-o fără ca măcar să se gândească ce va urma:
-Mă vei uita vreodată?
-Oh, a spus stânjenită.
S-a ridicat mai mult furioasă că a uitat să ia poza de acolo și a mutat-o în altă parte.
-Îmi spui? a insistat.
-E ca și cum ai întreba un drogat în sevraj dacă are nevoie de droguri, i-a zâmbit fals.
-Oh, a răsuflat încercând să nu fie mișcat de comparație.
-Dacă tot am dat frâu întrebărilor spontane, am să îndrăznesc și eu: Mă mai iubești?
A privit mut prin ea de parcă ar fi fost o bucată murdară de geam. Câteva clipe a tăcut. Nu a zis nimic, iar asta m-a sfâșiat crunt. Apoi, a spus încrezător:
-Cine ești tu să te iubesc?
-O, așa e. O străină. Uitasem..
După ce au schimbat câteva priviri, s-a ridicat slăbit, șchiopătând ușor.
-Unde pleci? Te rog, mănâncă ceva..
-Vrei să termini?
-Din ce, Austin? a spus oarecum revoltată.
-Din asta! Din a-ți mai păsa de mine! Ai opțiuni mult mai bune ca mine, ce te ține să mă iubești? Treci mai departe și uită-mă. și-a luat jacheta și a plecat.
Ce dramatic.
Dar mai dramatic era faptul că și el, oricât ar nega asta, mai ține la ea. Oricât ar încerca să facă pe durul.
Îi eram alături oriunde. Acum, nervos, s-a oprit la un fast food de unde și-a luat ceva de mâncare. Îi puteam auzi ura pentru sine și pentru faptul că a fost salvat. Apoi, s-a urcat într-un taxi și s-a dus direct la spital. Toată lumea se uita la el ciudat, nu-i înțelegea durerea, dar ce puteau să facă decât să privească și să bârfească? Era distrus și eu eram la fel. Și la propriu și la figurat.
Jessica stătea pe scaunul de așteptare și imediat cum l-a văzut pe A., intrând ca un erou supraviețuitor propriului său sfârșit, a sărit ca arsă și s-a dus țintă la acesta.
-Oh, ce ai făcut?! Ești întreg la cap, omule?
-Eh, câteva zgârieturi. și s-a scuturat superior de praf.
L-a privit crunt, cu milă..
Timp de o săptămână, după accident, totul era la fel de dureros. Aproape că începusem să mă obișnuiesc în noul meu ”corp” și în noua mea ”personalitate”. Începusem să mă obișnuiesc cu atmosfera morbidă pe care mi-o ofereau persoanele pe care le iubesc.
Părinții, distruși și fără speranță, au început să se roage în fiecare seară, fără ezitare și erau convinși de încrederea pentru credința lor. Și chiar dacă nu s-au comportat chiar mereu excelent cu mine, uram să-i văd așa. Voiam să îi văd bucuroși.. Cred că și-au învățat lecția.
Timp de o săptămână, Austin nu a mai avut un somn liniștit și mânca doar pe apucate. L-am auzit în timp ce stătea în camera lui, cu un pahar de vin alături, zicând că mă așteaptă. Și dacă cumva ”plec”, mi se alătură noii călătorii. Nu pot să cred că este el. Parcă i-a pălit din strălucire și finețe. Parcă a îmbătrânit așteptându-mă. Iar eu eram chiar lângă el susținându-l.
Apoi, sosise măreața zi.Era dimineață. Ploua destul de tare, nedomolitor şi parcă se potrivea perfect cu ”peisajul” dramatic. Mama era lângă corpul meu aproape inert, cu un șervețel alături, cu ochii roșii, așteptând ca tata să-i aducă o ceașcă de cafea. Austin, se plimba prin ploaie, cu gluga gecii în cap, oprindu-se pe o bancă într-un parc chiar lângă Jess. Aceasta privea pierdută, fără vlagă, fără simțire la copacul din fața sa și la crengile care se legănau ușor pe ritmul vântului. Austin, aproape șoptind, i-a spus:
-De ce stai singură aici?
-Aștept..a răspuns resemnată.
-Ce anume?
-Pe ea. și a zâmbit ironic răsuflând greu.
Preț de câteva minute nu a mai zis nimeni nimic, apoi a continuat simțindu-se datoare să-i explice:
-Când eram mici, mereu ne întâlneam la copacul ăsta, iar Emm întârzia întotdeauna. De fiecare dată când o sunam, îmi spunea să o aștept. Bănuiesc că o să apară. Mereu venea, acum de ce nu ar face-o?
-Oh.. a oftat simțindu-și sufletul tot mai greu, parcă lăsându-se în picioare. Ai dreptate. Atunci o s-o aștept și eu aici.
Din nou, o tăcere abundentă le-a invadat ”sala de așteptare”. Apoi, mai mult rece și moartă decât vie, a continuat să vorbească:
-Uită-te la mine. De fapt uită-te la tine! Te-ai pierdut, ți-ai abandonat fiecare parte din suflet în lipsa ei. Nu e în regulă..
-Când iubești, e în regulă orice sacrificiu –a spus acesta cu un aer superior- și o să-mi abandonez întreg sufletul, dacă e nevoie. Nu o să-i dau importanță, crezare sau sprijin. O să-l las să trăiască precum o fantomă într-un trup fără viață. Poate de asta nu mă simt prezent oriunde aș fi. Pentru că ea îi dădea viață, doar ea îi crea strictul necesar pentru ca persoana mea să-și formeze o existență. Fără ea sunt cum sunt acum.
-Și anume? Un om care aproape s-a sinucis și care e pregătit oricând să o facă din nou?
-Nu. Sunt un om care e prea ocupat să supraviețuiască chinului ăstuia.. deocamdată.
-Deocamdată.. a imitat ea.
-Și nu știu cât o să mai rezist. a spus în cele din urmă.
M-am simțit doborâtă. Ca atunci când simți că singura persoană care te trădează ești chiar tu. Și e un sentiment devastator. M-am simțit bolnavă, greșită și o povară.
După ce liniștea nu mai lăsa loc de nici un cuvânt și amândoi au căzut într-o stare de ”inconștiență”, Jess a primit telefon de la mama.
A răspuns cu o reținere:
-Da?
Austin asculta îngrijorat.
-Veniți..
A închis repede telefonul și în pas alert au ajuns la spital. Eu am ajuns înaintea lor și aș fi preferat să nu fiu acolo. Doctorul i-a spus mamei că nu mai există nici o șansă.
-Copii, și-a dres ea glasul, cred că e timpul să o lăsăm pe Emma să plece..
Parcă i s-a pus un nod în inimă, deoarece nu mai plângea, nu mai tremura și nici nu mai vorbea. A intrat într-o stare de șoc. La fel ca toți ceilalți din încăpere. Nu mai eu murmuram încrezătoare că nu e adevărat.
Austin s-a apropiat de trupul meu privindu-l cu admirație și cu tot respectul din lume. Îl vedea ca pe ceva sfânt și de teamă să nu mă deranjeze în vreun fel, parcă îi era jenă și să respire. Mi-a curprins mâna în a sa și, tăcut, m-a privit. Îl simțeam cum își dorea din toată ființa să-mi pătrundă în corp și să-mi ”trezească” sufletul, dar sentimentul de neputință îl nimicea.
A părăsit încăperea.
Mama, tata și Jess au rămas acolo pentru a-mi fi alături chiar și în ultimul moment. Dar nu simțeam că mor. Nu simțeam că existența mea se află la apogeul acestei călătorii prin viață. Simțeam pace, stare profundă de somnolență, neputință și mă simțeam înconjurată de căldură, de o lumină care îmi îmbracă încetul cu încetul sufletul tot mai amorțit. Apoi, o furie încărcată de durere mi-a copleșit ființa până la epuizare. Toate acestea m-au vulnerabilizat până am pierdut orice legătură cu realitatea. Poate că acum am murit..
