VIII.
După ce Emma a fost deconectată de la aparatele care o țineau în viață, ceilalți și-au pierdut încetul cu încetul orice speranță.
Austin, cel care ar fi fost în stare să mute și munții din loc pentru ea, cel care e în stare oricând să facă orice pentru a o avea aproape, își pierdea și acesta orice speranță. Șansele ca Emma să se întoarcă la el erau aproape inexistente. Și ar fi dat orice să o strângă în brațe, să-i mărturisească iubirea.. Se învinovățea extrem de dur.
Fără să mai zăbovească mult timp în ploaie, cu pași repezi se îndreaptă către domiciliul acestuia. Însă, înainte, s-a oprit pe străduța rar circulată și s-a așezat pe trotuar. I se derulau în minte toate momentele din ziua în care s-au cunoscut prima oară. Când ea mergea nervoasă, pe tocuri, iritată de faptul că o stropiseră și alte câteva mașini, el apăruse acolo ca o rază de lumină eroică pentru a o salva de ”misiunea” la care a fost supusă.
S-a așezat pe bordură. Și-a pus fața în palme și stătea, simțind cum se îngropa tot mai mult în ploaie. Ar fi vrut să devină una cu picurii ce cădeau neosteniți, să șteargă viața și durerea de la finalul acesteia. Să nu fi existat vreodată sau să o aibă aproape. Să le facă față tuturor doar fiindu-și alături unul de altul în fiecare moment.
Deodată, simțea cum stropii de apă nu-i mai aterizau în cap, ci se opreau chiar deasupra lui. Când a privit în stânga sa, a văzut-o pe ea cum îi ținea umbrela. Aceeași costumație ca în prima zi de când s-au cunoscut, aceeași față nervoasă și timidă, și același suflet protector. S-a frecat instictiv la ochi crezând că are halucinații, însă s-a dovedit oarecum reală.
-Nu ți-e frig? Pentru că eu am înghețat aici! a râs copilărește. Hai la tine.
-Cum e..? a rămas acesta uimit.
-Auzi, dacă tu ai de gând să stai aici, baftă. Eh, măcar îmi rămân mie 2 porții de ciocolată caldă. și i-a făcut cu ochiul.
După ce i-a spus asta, s-a îndepărtat tot mai mult de Austin pretinzând că se duce la el acasă. Era disperat. Nu voia să o piardă.
-Emma, stai! Stai! Vin cu tine!
Dar era prea târziu. Când a vrut să se întoarcă, s-a pierdut tot mai mult transformându-se în aburi. Și respira. Respira adânc șoptind stupefiat:
-Îmi pierd mințile.
După ce s-a uitat atent și s-a convins că era doar o iluzie, a început să alerge către casă.
Era goală. Așa goală fără glasul sau prezența ei. Îi simțea mirosul peste tot. De nervi, aproape că și-a smuls tricoul de pe el și-l inspira cu sete, cu poftă incontrolabilă. Mirosul ei era acolo. Și nu numai acolo. Ci și în toată încăperea.
S-a dus grăbit și dezorientat către baie. A dat drumul la apă fiartă și s-a încuiat. Fără să se mai dezbrace, a lăsat cada să se umple privindu-și chipul aproape mort în oglindă. Și vedea cum se aburea tot mai mult dispărându-i încetul cu încetul fața până nu a mai rămas nici urmă din ființa sa. S-a pus în apă. Deși încăperea era plină de aburi și de abia mai respira, mirosul ei îi era întipărit în minte, în ființa sa. Parcă o simțea cu el.
A tras puternic aer în plămâni și s-a cufundat în apă.
Tabloul obscur din fața sa înfățișa neclar secvențe din amintirile lor, amintiri pe care le va îngropa în adâncul ființei sale și pe care le va îmbrățișa sperând că o va regăsi.
În timpul acesta, când Austin își pierdea încetul cu încetul cunoștința și orice gram din propria persoană, Ashley se chinuia cu toată puterea să distrugă ușa. Într-un final, dintr-o lovitură de picior care i-a fost fatală ușii, a reușit să pătrundă în încăpăre. Când a intrat, de abia și-a înăbușit un țipăt. Era apă peste tot, iar trupul lui Austin mai că plutea părând mort. Speriată și îngrijorată peste măsură, s-a îndreptat către acesta și fără să mai stea pe gânduri i-a pus brațul în jurul gâtului său și a încercat să-l ridice, deși îi era teamă să nu alunece.
-Austin, Austin!
După câteva palme peste față și o scurtă respirație gură la gură, acesta și-a revenit eliminându-și apa din plămâni și redevenind conștient.
-Ce o fi fost în capul tău? a șoptit.
L-a cărat cu un efort deosebit afară din camera îmbâcsită și, parcă de nicăieri, i s-a acompaniat și Jessica, fiind la fel de speriată. A ajutat-o să-l ducă pe canapea, timp în care acesta murmura că nu are nevoie de ajutorul nimănui.
Când a deschis ochii și a început să se ”conecteze” tot mai mult cu realitatea, a remarcat ambele prezențe feminine din camera lui care nu-i ofereau nici un sprijin moral.
-De unde vă știți? a murmurat răgușit.
-Păi, em- s-a bâlbâit Jessica-, Ashley s-a interesat de Emma și mi-a spus să..
-Șș. – a ridicat degetul arătător - nu-mi pasă, de fapt. Vreau să știu un motiv al naibii de bun pentru care îmi invadați intimitatea!
Au tăcut. Au tăcut timide și cu un sentiment de vinovăție, Jessica a spus simțindu-se în plus:
-Cred că vă las singuri. Mă duc să.. iau puțin aer proaspăt.
Și-a luat geanta pe care o aruncase pe jos și a ieșit. Afară ploua. Din păcate, așa era și în sufletele lor. O ploaie continuă, infinită.
După ce Ashley i-a făcut un ceai și au lăsat ca liniștea să le ofere calmul necesar, aceasta s-a călcat pe suflet și a spus:
-Îți place?
-Ce anume? a întrebat cu dubii.
-Ceaiul.
-Oh, e excelent. E singurul lucru dulce din ziua asta.
După o altă pauză de gândire, pauză în care aceasta încerca să-și facă curaj pentru a-i spune ce o apasă și cât de tare o apasă, Austin i-a luat-o înainte și a întrebat-o:
-De ce ai făcut asta? De ce nu poți să înțelegi că eu numai exist pentru tine? Din clipa în care te-am văzut peste nenorocitul ăla, sărutându-l, eu numai exist pentru tine! De ce nu poți pur și simplu să treci peste? Eu am reușit și, crede-mă, EU am avut mai mult de suferit! Nu tu!
-Austin.. Pentru că te.. te iubesc. Și nu-mi pot imagina viața fără tine. Și știu. A fost josnic gestul meu de atunci, dar..
-Ieși afară.
-Poftim? întreabă aceasta cu lacrimi în ochi.
-Ce s-a întâmplat, scumpo? Ai venit aici să plângi? Sunt chiar blând pe lângă lovitura sub centură pe care mi-ai dat-o acum ceva timp.
-Nu-mi cere să plec.
-Dă-mi un motiv bun.. a îngăduit trântind cana de ceai pe măsuță.
-Pentru că asta mă sufocă și mai tare. Și când îți faci toate chestiile astea rele, psihic, mă omori și nu știu să mai deslușesc sensul meu. Cu toții sunt veseli și-și exprimă fericirea prin gesturi simple și se bucură de viață. Eu.. eu de ce am uitat să fac asta? – a privit pieziș o clipă ridicând tonul constant- of, sunt un nimic. Nu am reușit să-mi țin promisiunea! Dar nu crezi că e o pedeapsă prea crudă? E un coșmar. Nici numai știu care e realitatea sau dacă ar trebui să mai cred în ea. Credința mea a murit odată cu tine. Nici în mine numai cred. Cum pot ucide suferința asta fără să mă ucid pe mine?
A oftat. Apoi i-a dat verdictul:
-La fel cum m-ai ”ucis” și pe mine. Învață să trăiești cu partea sumbră a ta.
A tăcut. Și-a luat geanta de pe canapea și i-a aruncat o privire umilă, după care și-a ațintit-o către podea.
-Scuză-mă de deranj, îți promit că nu o să mai auzi de mine. Mulțumesc de sfat, apropo. după ce a făcut câțiva pași, a grăit pe fugă un ”adio” și a trântit ușa în urma sa.
Parcă l-a lăsat și mai gol, dezbrăcat de sentimente. Parcă figura sa devenise atât de vulgară încât i-ar fi fost teamă să-și descopere această latură. Mai mult orbește, s-a îndreptat către oglinda din bucătărie. Și-a privit cu teamă fața. Îi era așa rușine de propria persoană! Numai era el deloc. Numai rămăsese nici un gram din ce a fost. Acum e un sinucigaș. Și în curând nu va mai avea nimic din ce are acum. A mai privit o dată, uimit și a murmurat obosit:
- Oh, viața ta e o minciună, dar nu-ţi face griji.. Moartea va fi mereu capătul ei.
A mers robotizat către bucătărie la dulăpiorul unde avea puse pastilele. A deschis sertarul, iar când le-a văzut, a luat nebunește câteva cutii. A început să le desfacă și să ia necumpătat câte vreo 2-3 pastile din fiecare cutie, pentru a se asigura că numai scapă. La final, a luat un somnifer pentru a adormi și pentru a muri fără suferință. Curând, ochii i s-au încețoșat și cu greu a reușit să ajungă la canapea. Acolo a căzut într-un somn profund dorindu-și să nu se mai trezească, decât lângă ea.
Apoi a văzut-o pe ea. O iluzie nedefinită a ei. Și-a frecat de câteva ori ochii și tot acolo era. Apărea așa inocentă, ținând copilărește perna în mână. Îl privea pierdută, cu o oarecare ură pentru ce a făcut:
-Austin. Nu știi cât mă doare să te văd așa. Te implor, trăiește pentru mine, vreau să-i spui fetiței tale de mine, vreau să trăiesc veșnic în amintirea voastră!
A rămas stupefiat. Chipul ei care era atât de real stătea fix în fața lui.
-Tu ești fata alături de care vreau să fiu pentru totdeauna, a șoptit cu glasul stins. Mâinile ei îi mângâiau somnolent creștetul capului și l-au adormit transformându-i conștientul în inconștient. Se simțea mai mort ca niciodată. Dar îi plăcea. Murise lângă ea. Lângă respirația ei calmă, sub ochii ei protectori.. Murise adormit de mângâierea sa atât de catifelată. Acum era alături de ea veșnic..
*Notă: Salut c: Vreau să vă anunț, pentru cine citește și este interesat, că va urma epilogul acestei povești chiar în ziua de Crăciun. Sper să vă placăă.
