Lacrimile unui demon

*Capitolul 4

Nu puteam sã-l las pe Sebastian sã moarã pentru mine, începusem sã mã atasez de el, chiar dacã în ultimul timp îmi era scârbã de el.

M-am dus în dreapta lui începând sã mã înbrâncesc cu creaturile, fãcând contact cu podeaua, iar ei cu pumni mei . M-am ridicat si am început sã înpart pumni, palme si picioare, find îngrãmãditã, sugrumatã, sau cum se spune la noi încoltitã.

La un moment dat am observat cã Sebastian nu mai era nici viu, dar nici mort. Dispãruse ca mãgarul în ceatã, si acum aveam cea mai mare nevoie de el.

M-am trezit imobilizatã, cu bale pe mine, datoritã monstrilor care stãtea deasupra mea.

Acestia se apropie usor usor de mine, zgâriindu-mi pielea gâtului cu brutalitate, si urã, deparcã aveau inima de gheatã cã asfel nu mã mirã!

Am simtit cum ceva cald îmi alunecã pe trup, fãcândumã sã tresa.

Mi-am dus mâna la gât, ca sã pot vedea ce se petrece, uitândumã apoi la degetele mele pline de sânge.

Ochii mi se mãrise deodatã în cap, iar inima sã-o ia la trap.

Am încercat sã mã zbat, sã sãr, sã lovesc, dar nimic, eram prea bine imobilizatã, ca sã pot face ceva.

Eram lovitã cu dusmãnie, strivitã înbrâncitã, ce mai îmi puteau face!

Mâna mi-a fost rãsucitã la spate, rupândumio, provocândumi o durere cruntã.

Am început sã tip, sã urlu, sã zbier, dar ninic, se pare cã nimãnui nui pãsa de mine.

O altã loviturã mã fãce sã tip, sã urlu mai tare ca înainte, deoarece piciorul meu era rupt, iesindumi tibia afarã, sângele curgând juroaie.

Lacrimile mele erau ca un râu, sau mai de grabã ca un vulcan care erupe neîncetat.

Am primit o loviturã în coloanã, fãcândumã sã mã frâng la pãmând, sã simt toate durerile astea la un loc, fãcândumã sã sângerej, sã urlu, sã zbier, nu mai puteam suporta durerea. Am strigat cât ma tinut plãmâni dupã ajutor, dar de geaba.

Buzele parcã îmi erau înclestate, scotând un ultim cuvânt încet, cred cã nici eu nu mã puteam auzi :

- Belnardo ajutãmã! Am nevoie de tine! Picând moartã jos, nemai putând face nimic, doar sã asist cu privirea. Ce mai ajutor nu!

Ceca întunecat, sau mai degrabã o umbrã, se misca ca la raliu de masini printre creaturi, decapitândule . Nu stiu cum va învinge el, deoarece e unul contra atâtia, sã fim seriosi!

Am fost luatã de douã brate puternice, tinutã ca pe mireasã, dusã nu stiu unde pentru cã în momentul ãsta lesinasem.

..............................................................................................................

De data asta visele urâte dispãruse, lãsândumã sã dorm si eu linistitã, pentru prima datã în viatã. Dar în shimb mã gândeam la pãrinti mei care plecase în Chicago, nu stiu dece dar presimt cã nu au plecat, cã sa întors dupã mine. Dar cine stie poate cã nici nu ia pãsat de mine.

Ploapele îmi erau grele, asa cã m-am scufundat mai bine sub pilotã, lãsând tentatia aia de cãldurã sã mã invadeze.

...............................................................................................................

Urecile îmi fu înpuiate de soneria telefonului meu, stricândumi somnul.

Am scos telefonul din buzunar, uitândumã parcã beatã la el. Mi-am scuturat capul, fãcând ochii mai mari, vãzânt un apel de la Victoria.