Ploua cu sentimente!

Capitolul 1. Viaţă nouă, oameni vechi.

     -Oara, Oara, trezește-te! Haide, leneșo, doar nu vrei să întârzii în prima ta zi la noul liceu.

     -Încă 10 minute, e prea devreme.

    -Devreme!? Mai e doar o oră până la festivitatea de deschidere.

    -Exact! Mai e timp, haide mamă, mai 10 minute.

      -Jos din pat. Acum!

         Mama, cea mai impunătoare femeie pe care o cunosc. Cei care o zăresc pe stradă, la ședințele cu părinții, la job, la cumpărături, toată lumea spune că este cea mai extraordinară persoană. O femeie exigentă  care face legea într-o lume a bărbaților, o mamă care și-a crescut și educat cei 3 copiii singură, adevărul e că nu poți să nu o admiri. Dar pentru o fată de 17 ani, o mamă care o eclipsează nu e tocmai visul oricărei adolescente.

        -Bine, gata, mă duc să mă îmbrac.

      Știam că nu aveam sorți de izbândă, încă 10 minute petrecute în patul mare și pufos ar fi fost o adevărată crimă pentru mama. Deși,nu mă trezisem când voiam, eram decisă să continui într-o dispoziție de zile mari. Nimic nu avea să ruineze o zi atât de specială, nimeni nu putea să îmi strice prima zi dintr-o nouă viață.

          -Haide, fetițo, trebuie să plecăm. Suntem în întârziere.

         - Vrei să te calmezi? De fiecare dată când spui că suntem în întârziere, de fapt, nu suntem.

        -De data asta e diferit. Nu mergem la un bal caritabil sau la o petrecere exclusivistă, e o nouă etapă în viața ta și trebuie să fii conștientă de asta.

      -Sunt. Crede-mă, chiar sunt. Și m-am gândit la ziua asta toată vara, am făcut planuri peste planuri, dar acum singurul lucru pe care îl vreau, e să mă lași să mă bucur, nu să mă presezi.

         -Iartă-mă. Doar că sunt foarte emoționată.

       -De parcă ar fi prima dată când ne mutăm. Să fim serioși, mamă. Nu mai fii așa de agitată.

    -Nu sunt agitată, sunt speriată. Tu ești fetița mea, ești puiul meu cel mic. Nu știu dacă ești pregătită pentru tot ce va urma.

      -Sunt pregătită. Toată viața am fost pregătită pentru orice, tu ești singura care nu a văzut asta. Dar cum să vezi, când pentru tine, munca era mai importantă decât orice. Nu înțeleg de ce te preocupi atât de mult, dacă nu ai fost lângă mine atunci când aveam cea mai mare nevoie de tine, după ce tata ne-a părăsit, acum, crede-mă, știu să îmi port și singură de grijă.

      Am plecat val vârtej trândind ușa. Nu știu ce am lăsat în urma mea, acolo în casă, dar afară, ea, unica mea consolare, ploaia, a venit. A venit grăbită, aducând după ea, fulgere și tunete, umplând cerul de negură. Venise să îmi împărtășească durerea, să mă susțină,să-mi ofere liniștea de care aveam nevoie.

       -Ai venit. Ca-ntotdeauna, ești aici. Multumesc.

        N-am mai apucat să spun nimic căci frații mei veniseră și mă urcaseră în mașină.

       -Trebuia să urci în mașină de când a început ploaia, acum ești varză, zise David.

      -Și puteai să pățești ceva. Nu vezi cum tună și cum fulgeră? îl urmă Nate.

       -Voi nu întelegeți. Nu aș fi pățit nimic, ea nu mi-ar face niciodată rău, niciodată.

         Tot drumul spre școală, am stat pe bancheta din spate a mașinii și priveam afară. O priveam pe ea, mândră ca o zeiță egipteană, cum își arcuiește tolba de fulgere și tunete, iar stropii curgeau din ce în ce mai repede, și o admiram pentru puterea pe care o avea și pe care mi-o oferea. Atunci m-am simțit în siguranță, iar o lumină mi-a invadat sufletul.