Ploua cu sentimente!

Capitolul 9. Prieten sau dușman?

Era a treia zi când ploua consecutiv. Stropii de ploaie nu se mai săturau de sărutat pământul, sufocându-l și lăsându-l fără aer. Artificiile cerului încununau și hiperbolizau măreția ei. Spunea atât de multe, iar eu nu o puteam înțelege. Nu mi se întâmplase niciodată asta. De fiecare dată când sosea, avea un scop și o durată fixă. Acum, nu mai era la fel. Și nu pot pricepe motivul. Îmi lovea cu putere geamul, umplându-l de răni, încețoșa fiecare scânteie de lumină care încerca să-și facă loc și să mă inunde. Vedeam că era supărata, tristă, îndurerată, dar nu știam de ce, iar ea n-avea de gând să-mi spună. 

-Cât plouă de puternic. Mă îndoiesc că o să ajungem azi la școală. Nu pot porni cu mașina prin furtună.

-Și cât ești de supărăt, David, din acest motiv. Putem merge pe jos. Ploaia n-a omorât pe nimeni până acum, nu cred că o să fim primii. 

-Ai luat-o razna. Nu poți merge nici măcar cinci pași prin ploaie. Nu vezi cât e de intensă? Oara, doar un nebun ar pleca prin ploaia asta. Nu mergem niciunde până nu se mai temperează vremea.

-Bine, fie. Am să fiu în camera mea dacă aveți nevoie de ceva. 

-Sper că nu te-ai supărat doar pentru că nu o să mergi la școală.

Nu mă supărasem pentru că nu aveam să merg la școală. Eu nu sunt așa, asta e treaba lui Nate. Nici nu cred că eram supărată, mai degrabă confuză. Și nu din cauza lor, ci a ei. 

-Dacă te-aș putea înțelege, ar fi mai ușor pentru amândouă. Dar n-o pot face. De ce? De ce nu vrei să-mi spui?

Și-atunci, privind spre geam, am văzut ceva. Mai bine zis, pe cineva. Era dificil să recunosc persoana fiindcă picura accelerat, dar se vedea că nu se simțea bine. Nu am stat pe gânduri și am coborât. Se pare că nu-mi pot controla impulsurile, câteodată mi-ar plăcea să nu mai fiu așa de nesăbuită. Am ieșit val-vârtej și am coborât scările în grabă.

-Oara, Oara, unde pleci? Oara, stai. Ce naiba faci? 

Cine a mai auzit strigătul lui Nate?! Eu eram mult prea concentrată pe ceea ce aveam de făcut pentru a mai sta și a da explicații. De-abia după ce am deschis poarta de la intrare, am putut realiza cât de tare s-a accentuat furia ploii. Ploua în ultimul hal. Am ezitat dacă să-mi continui drumul sau să mă reîntorc în casă, dar nu m-a ținut prea mult și am plecat. Era atât de rece! Simțeam stolurile de gheață nimicindu-mă. Îmi era dificil să-mi păstrez echilibrul, dar trebuia să o fac. Pentru mine, dar și pentru cel pe care trebuia să îl ajut. L-am găsit întins pe asfalt. Extrem de ud și palid. Nu m-am putut abține din a scoate un țipăt, dar nu era timpul să intru în panică. M-am așezat pe asfalt lânga el ca să-l pot ridica și duce-n casă. Dar a fost ceva ce m-a izbit. Fața sa. Eu cunoșteam chipul acesta și cunoșteam și tricoul pe care-l avea. Era imposibil să nu-mi amintesc acest tricou, doar îl spălasem. Și fața sa, Dumnezeule. Băiatul întins pe jos în fața casei mele era Adrian. Nu m-am mai putut controla. Respiram greu și tot mai des, tremuram, simțeam cum trupul meu nu mai răspunde la comenzi. Nu voiam decât să-l duc în casă, dar îmi era greu. Ploaia începuse să-mi slăbească și mie puterile, de-abia reușeam să mă țin eu pe picioare, mi-ar fi fost imposibil să-l mai ridic și pe el. În asemenea momente, mi-aș f dorit să le fii spus și alor mei unde merg, să fii venit să mă ajute, dar n-am făcut-o. Oare când ai să înveți, Oara, că uneori trebuie să mai și gândești înainte de a acționa. Probabil, niciodată. Nu știam cum să mă mai lupt cu ea. Cât îmi era de apropiată, acum parcă s-a întors împotriva mea. Am tot încercat și răsîncercat să mă ridic, să-l fac pe el să reacționeze, să-l ridic și pe el, dar nimic. Am făcut asta până nu am mai putut și m-am pus jos. I-am luat chipul în brațe și am rămas așa. Abia atunci am sesizat că plângeam, ca nu era doar ploaie pe chipul meu, ci și lacrimi. Nu m-am mai putut abține și-am izbucnit. Plângeam cum nu mai plânsesem niciodată. Era puternic și dureros. Simțeam cum fiecare părticică din mine se descompunea încetișor. Nu mai aveam forță și voiam să am. Voiam să mă salvez și să-l salvez. Mi-am ridicat fața spre cer și m-am predat. Nu mai puteam. Era ceva în mine ce-mi spunea: ,,Stop! Până aici, nu mai are niciun rost." și asta am făcut. Iar atunci s-a oprit. A plecat. Nu a mai trimis niciun strop, nici n-a dat explicații. A fost ca și cum n-ar fi venit. 

-Mulțumesc. Mulțumesc că ai plecat.

Ea plecase, dar eu nu mă recuperasem. Nu mă puteam mișca, nu puteam face nimic. 

-Oara, Oara, ești bine? Doamne, credeam că nu se mai termină odată. Și el, ce-a pățit? Of, uitați-vă cum sunteți. Hai să vă ducem în casă.

I-am văzut pe David și pe Nate și am închis ochii. Era deja prea mult pentru mine. 
M-am trezit brusc. Parcă sufocându-mă. Nu mai ştiam nimic şi o durere îngrozitoare îmi făcea să-mi explodeze capul. M-am văzut stând în pat cu ursuleţul meu lângă mine şi îmbracată în pijamaua preferată. Dar atunci mi-am amintit. Ploaia aceea îngrozitoare, eu, fără vlagă în mine şi el, acolo, întins pe jos. El, Adrian. Ce s-a întâmplat cu Adrian?!
-Ia uite, cine s-a trezit. Era şi timpul. Uite, bea o cană de ceai.
-Adrian. Mamă, unde e Adrian?
-Băiatul care era cu tine atunci în ploaie?
-Da. A păţit ceva? Este bine? Am nevoie să-mi spui.
-Îl iubeşti.
-Ce?! De unde ai scos o asemenea stupizenie? Eu nu-l iubesc. N-am nimic pentru el, nu suport să-l văd nici în pictură.
Nu făcea altceva decât să dea din cap că nu mă crede. Dar aşa era. Nu simţeam nimic pentru el şi nici n-aveam să simt vreodată. Să nu uităm că este iubitul Izabellei. Iar dacă el a ales să fie cu ea, înseamnă că nu e tocmai cel mai bun şi mai cuminte.
-Deci, o să-mi spui? Sau o să mă laşi aşa?
-E în camera lui David. Doctorul i-a recomandat să stea liniştit o perioadă. Să nu se mişte şi nici să nu facă efort vreo două zile, aşa că o să rămână la noi până se recuperează. Oara, a fost o minune că a supravieţuit. Ceva puternic l-a ajutat să se menţină în viaţă, dragostea lui pentru cineva. Cred că e treaz, poţi merge să-l vezi dacă vrei. Oricum, primul lucru pe care l-a făcut când s-a trezit a fost să întrebe de tine. Interesant, nu? Dacă ai nevoie de ceva, am să fiu în bucătărie.
A întrebat de mine?! De unde până unde. Cred că a înţeles mama greşit. Aşa ceva nu e posibil. Dar cealaltă parte, dragostea pentru cineva l-a ţinut în viaţă. Da, sigur. Asta se întâmplă doar în filme. Doar nu dragostea lui pentru Izabelle l-au făcut să lupte, nu o iubeşte atât de tare, nu? Nu poate să o facă. Nu poate. Şi am plecat spre camera lui David. Am deschis uşa şi am intrat precum un vârtej.
-Spune-mi că nu dragostea ta pentru Izabelle te-au ţinut în viaţă!
Eram nervoasă. Atât de nervoasă că nu observasem că David era lângă el.
-Păi eu cred că ar trebui să plec. Ai grijă, surioară, încă nu şi-a revenit complet ca să-l poţi lua la palme.
I-am tras un ghiont. Dacă voia să mă enerveze şi mai tare, a reuşit.
-Bună şi ţie. Mă simt mult mai bine, mulţumesc de întrebare.
-Adrian, nu fii clown.
-Nu sunt, dar ce-ai vrea să-ţi spun?
-Dacă e adevărat ce-am auzit. Dragostea ta pentru Izabelle te-a făcut să lupţi ca să rămâi în viaţă?
Mă privea cu ochii aţintiţi asupra mea, parcă vrând să vadă prin mine. Nu înţelegeam de ce ezită, de ce nu răspunde la întrebare. Până când într-un final a făcut-o.
-Nu.
-Nu?!
A spus cumva "Nu?!". Sau n-am înţeles bine?
-Nu. Ce m-a ţinut în viaţă, a fost faptul că sunt foarte sănătos şi vreau să trăiesc. Ce simt eu pentru Izabelle n-are nicio legătură.
-A, bine.
Am făcut stânga împrejur şi mă pregăteam să ies când l-am auzit.
-Dar de ce te interesează?
-Nu mă interesează. Doar am auzit că acesta ar fi motivul şi am vrut să văd dacă e adevărat. Dacă chiar o iubeşti aşa de mult.
-Ai fost geloasă?
-Ce?! Eu, ce? Te rog, nu mă face să râd. Eu, geloasă? Pe tine şi pe Izabelle? Să fim serioşi.
-A, nu?
-Nu.
-Pentru că eu aş fi, dacă aş afla că ai rămas în viaţă pentru un alt băiat.
Am rămas mască. El se aude ce zice? Cum să fie gelos dacă aş iubi pe cineva? Cred că experienţa prin care a trecut i-a afectat şi creierul.
-Hai, pune-te să dormi, că deja delirezi, Degrade!
-Eu şi când delirez spun adevărul, Blackly.
-Asta nici tu nu o crezi.
Şi am plecat. Dacă m-ai stăteam vreun minut acolo, era posibil să-mi sară inima din piept. Offff, ce mă fac eu cu tine, Adrian?!