Ploua cu sentimente!

Capitolul 10. Cât de mult te poți schimba?

Nu înțeleg de ce toată lumea are impresia că eu îl plac pe Adrian. Doar pentru că l-am ajutat atunci seara, nu înseamnă că am ceva pentru el. Aș fi făcut asta pentru oricine ar fi avut nevoie. Începusem să mă satur de apropourile pe care le făceau ai mei. ,,Nu vrei tu să mergi să-i duci micul dejun lui Adrian? Nu mergi să-i spui să nu uite să-și ia medicamentele, să se îmbrace mai gros?" Dar ce sunt eu, maică-sa? Poate foarte bine să-și poarte de grijă și singur. Dar cum să apuc să obiectez când David îmi și pune tava cu mâncare în mână și mă împinge în direcția camerei lui Adrian.

-O, dar vai, n-ai uitat cumva să pui și un trandafir roșu? Și poate și un inel? Să fac lucrurile ca la carte, dacă tot eu trebuie să-i duc micul dejun la pat.

-Ești așa drăguță când ești ironică, surioară. Acum, hai, du-te, că sigur îi e foame băiatului.

-Dacă-i e foame, să coboare. E mare, e vaccinat, nu sunt eu dădaca lui.

-Dar e foarte slăbit și n-are voie să facă efort, așa că trebuie ajutat.

-Și de ce, mă rog, nu-l ajuți tu? De ce trebuie să o fac eu?

-Pentru că trebuie și punct.

-Te urăsc.

-Da, și eu te iubesc. 

Am preferat s-o iau din loc. Nu avea rost să rămân și să mă cert cu David, oricum nu aveam să ajungem la un numitor comun, niciodată nu o facem. Dar mă exasperează această insistență a sa ca eu să fiu tot mai aproape de domnul bolnav. Nu sunt asistentă medicală, nici vreo rudă de-a lui nu sunt, de ce să-l tot ajut?!  N-am avut alta opțiune decât să mă resemnez. În definitiv, eram singură împotriva a trei uriași. Așa că am ajuns în camera lui David, am bătut discret la ușă și am intrat.

-Pot să intru?

-Mă bucur că întrebi după ce ai făcut-o deja. Nu știu de ce mă mai surprind, doar așa ești tu.

-Și ai vreo problemă cu asta, Degrade?

-Oo, îmi zici pe numele de familie. Asta nu-mi miroase a bine. Iar ești nervoasă?

-Se pare că tu ai un talent deosebit de a enerva persoanele, pentru că eram foarte calmă.

-Îmi imaginez cât erai de calmă din moment ce țipetele tale asupra lui David se auzeau până aici și nu e o distanță decât de vreo două etaje.

Nu știam dacă să râd sau să mă enervez mai tare. Are un fel atât de ciudat de a fi, că pare că tot ce fac sau zic e de rău și nu e așa.

-Oricum, nu e treaba ta. Ți-am adus ceva să mănânci. Ridică-te să ți-o dau.

-Ce să-mi dai?

-Mâncarea, ce altceva?!

-Poate o îmbrățișare de însănătoșire grabnică.

-Sau o palmă, fiindcă faci și spui numai idioțenii.

-Sau asta.

-Haide, termină și ridică-te odată.

-Dar nu pot, va trebui să mă ajuți.

-Ce?! 

-Sunt prea slăbit, nu mă pot ridica singur.

-Cred că glumești.

-Vorbesc foarte serios.

-Bine, păi, am să-l chem pe David sau pe Nate să te ridice.

Și m-am îndreptat spre ușă ca să cobor să-i chem pe băieți, când aud în spatele meu un ton repezit și hotărât.

-Nu.