-Oara,Oara. Stai, aşteaptă-mă. Îuu. De ce arăţi de parcă tocmai te-ar fi lovit trenul? Ai părul ciufulit şi hainele toate ude. Ce-ai făcut?
-Am încercat să scap de un îngâmfat.
-Aha, şi acel îngâmfat poartă cumva numele de Adrian?
-Tamm! Îl cunoşti? De unde şti că se numeşte Adrian?
-Pe băiatul căruia i-ai turnat o cana de ciocolată pe piept?
-Logic, de cine altcineva vorbeam aici.
-Toată lumea îl cunoaşte. Sau tu vrei să-mi spui că nu ai auzit de Adrian Degrade. (Am înclinat din cap. Nu auzisem în viaţa mea acest nume). Nu?! Pe bune?! Nu te cred. N-ai auzit de vedeta echipei de polo, de cel mai arătos băiat din şcoală. Toate fetele se topesc după el. Oara, Adrian e iubitul Izabellei.
-Nu chiar toate fetele. Eu nu. Stai, ce? Adrian şi Izabelle, adică Izabelle şi Adrian...
-Exact. Sunt împreună de foarte mult timp. Chiar sunt surprinsă că tu nu-l ştiai.
E incredibil. Băiatul căruia i-am stricat tricoul, i-am făcut cunoştiinţă cu genunchiul meu şi m-a alergat semi dezbrăcat prin şcoală, e de fapt iubitul devoratoarei de băieţi. Nu pot să cred că mi s-a părut drăguţ iubitul Izabellei. Doar gândindu-mă acum, mă înfior.
-Dar n-ai de gând să-mi povesteşti ce s-a întâmplat. V-am văzut plecând şi atât. Oara, cu tine vorbesc, mă asculţi?
-Da, scuze, mă gândeam.
-La muşchii lui Adrian?
-La cum am să aduc mâine un măr şi am să te ţin cu el îndesat în gură ca să nu mai spui atâtea idioţenii.
-Despre muşchii lui Adrian?
-Despre tot.
-Vreau să o văd şi pe asta, dar până atunci, ascult.
-Ce să-ţi zic. E un îngâmfat, un încrezut, un fraier. Deci, nu-l suport pe păpuşelul ăsta de plastic. Sper doar să nu-l mai întâlnesc în drumul meu, niciodată. Mi-a ajuns.
-Dacă tu zici.
-Îţi vine să crezi că i-am spălat tricoul. Cu mâinile. Şi toate pentru ce? Ca să-şi bată joc de mine. În plus, m-a urmărit, prins şi ţinut împotriva voinţei mele.
-Chiar aşa?
N-am făcut decât să înclin capul afirmativ. Eram deja obosită, iar tot ce voiam era să ajung acasă, să mă trântesc în patul meu moale şi să nu mă ridic de-acolo vreo două săptămâni.
-Nu ştiu cum să-ţi spun, dar nu te întoarce.
Ca-ntotdeauna, am făcut-o. Pe cât de rapid m-am întors, pe-atât am şi revenit la poziţia iniţială.
-Tu nu asculţi niciodată?!
-Zi-mi că suntem într-un film prost regizat, iar aceia nu sunt cine cred eu că sunt, ci doar nişte fantome.
-Sunt exact cine crezi că sunt.
-Acesta e felul tău de a mă ajuta? Dacă da, ar trebui să-l schimbi. Nu e prea bun.
Dar acum aveam alte probleme pe cap. Pe cei doi din spate. Cum e posibil ca atunci când m-am întors, unul dintre el mă privea insistent. Privirea aia de mă-ngheaţă. Ochii ăia intenşi. Adrian. Nu era singur, ci cu iubirea sa, Isabelle. În acel moment nu ştiam cum să fac să mă îndepărtez cât mai rapid. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să mai rămân în vizorul lor, aşa că am prins-o pe Tammara de mână şi-am plecat.
CITEȘTI
Ploua cu sentimente!
Teen Fiction,,Tot timpul am iubit ploaia, am adorat să privesc stropii de ploaie cum ating încet asfaltul și să ascult susurul apei năvălind la vale. O așteptam mereu, pregătită, cu un pahar de ciocolata caldă în mână. De fiecare dată când sosea eram acolo, pri...
