Ploua cu sentimente!

Capitolul 6. Dezbrăcat în ploaie.

Cât plouă de frumos! Ador să mă trezesc şi s-o găsesc aici. Să deschid ochii şi să-i întâlnesc privirea, e cel mai special moment al dimineţii. De când am cunoscut-o, n-a fost zi în care să nu mi se alăture. Cât de mult o iubesc pentru asta!
Se pare ca ziua de astăzi va fi una obişnuită, cel puţin până acum. Mama a decis să renunţe la prăjituri, cred că a realizat şi ea câte stricăciuni a cauzat din dorinţa ei de a face o amărâtă de prăjitură şi s-a reîntros la obiceiul de-a le ordona altora să o facă. David e preocupat de maşină, se pare că aceasta are probleme cu uleiul, deci va trebui să meargă cu ea la reparat. În cel priveşte pe Nate, acesta îşi revine după o neplăcută suferinţă în dragoste şi s-a întors la prima sa iubire, fizica. E atât de hilar! El un geniu într-ale fizicii, iar eu de-abia dacă reuşesc să reţin două formule. Vorbind de fizică, ar trebui să-ncep să învăţ lecţiile fiindcă mă îndoiesc că o să mai am acelaşi noroc şi-a doua oară. Păcat că nu pot băga creierul lui Nate într-al meu. Ar fi fost mai uşor. Înainte de asta, trebuie să trec pe la şcoală. E o nouă zi, deci, încă vreo şapte ore de petrecut într-o bancă veche dintr-o clasă recent renovată. Norocul meu că am cu cine a-mi pierde timpul.
E 09:15, iar eu zac extrem de plictisită ascultând-o pe profa de franceză povestindu-şi viaţa. Nu e ca şi cum nu mi-ar place de ea, pentru că e chiar de gaşcă, dar are o manieră de a povesti, de te ia somnul. Tot timpul după ora ei, mă simt înţepenită şi moartă de somn. Şi mai am să o ascult patruzeci şi cinci de minute. Spuneţi-mi,vă rog, că e o glumă.
-De ce ai faţa asta de "tocmai am murit şi reînviat"?
Ea. Trebuia să fie Tamm. Cine mă putea speria altcineva? Nu trecuseră nici trei minute de când se sunase de pauză că ea şi era hop la masa mea.
-Pentru că tocmai asta am făcut. Doamne, am crezut că nu se mai termină. Povestea asta despre fiica ei care şi-a pierdut bagajele prin Paris ne-a spus-o de vreo patru ori, pe puţin.
-De fapt, cinci. E a şasea oară când o spune.
-Cum o fi. Hai mai bine să mergem afară. Uite ce soare e şi mi-e o poftă de un corn cu ciocolată şi vanilie şi o ciocolată caldă.
-Şi eu vreau o tortillias cu sos picant.
-Dar tu din ce eşti făcută? Din ardei iute? La cât mănânci de picant.
-Nu m-am gândit la asta, posibil.
Am pufnit amândouă în râs şi ne-am continuat drumul spre curtea şcolii. Era o zi extrem de călduroasă pentru o toamnă târzie, totuşi vântul nu înceta din a-şi spune punctul de vedere, iar dupa intensitate cu care bătea tind să cred că nu era unul pozitiv. Dar asta nu-i împiedica pe adolescenţi să se bucure de priveliştea în culori închise a împrejurimilor. Cu greu am găsit o băncuţă liberă, în care să-mi pot savura ciocolata şi cornul, iar Tamm să-şi deguste tortilliasul, dar am găsit-o aşezată într-un colţ.
-Mi se pare mie sau se cam înnorează?
-Mie mi se pare chiar senin, nu cred că e vreo şansă de ploaie azi, adică a plouat azi-dimineaţă. Nu-ţi fă probleme, Tamm, nu va mai stropi.
-N-ai de unde şti. Sper să ai dreptate pentru că nu am nici umbrelă la mine şi nici n-am venit cu maşina. Nu vreau să mă ude fiindcă am să răcesc, iar asta înseamnă că am să lipsesc, deci nu o să ne vedem.
-Stai încet, nu gândi aşa departe deoarece nu o să se întâmple.
Intenţionat. Mi-a făcut-o intenţionat. Trebuia să vină. Tocmai acum când eu susţineam sus şi tare că nu o s-o facă. Se pare că am luat ţeapă.
-Şi ce ziceai?! "E senin. Nu-ţi fă probleme, nu o să plouă". Da, sigur.
-Oricât de tentată aş fi să te privesc cum mă imiţi, prefer să-mi salvez pielea şi să mă retrag undeva unde nu o să ajung leoarcă.
Oricât de mult aş adora ploaia, să fiu toată udă la şcoală nu mi se pare tocmai o idee bună. De-aceea am preferat să o iau la goană şi să o las pe Tamm să vorbească cât o vrea, o să am destul timp să o ascult după. Mi-am înfăşcat cana de ciocolată şi am plecat. Şi ce viteză am prins. Singurul meu gând era să ajung la adăpost, iar totul mergea bine pâna când aud un "Pooooc!" şi cana îmi cade din mână. Ştiu că sunt mai neatentă de felul meu, dar să mă împiedic de cineva şi să-i vărs ciocolata pe tricou, nu mi s-a mai întâmplat. Dar, există un început pentru toate.
-Scuze, scuze, scuze. Nu te-am văzut. Mă grăbeam şi...
Şi am rămas acolo, ca o toantă care nu era în stare să lege două cuvinte. Nu puteam să-mi iau ochii de la el. Cât era de frumos! Mă privea cu nişte ochi atât de negri că m-a pietrificat instant. Eram precum o stâncă de gheaţă, nu mă puteam mişca. Probabil el mi-a sezizat stânjeneala, pentru că a rupt toată vraja în mai puţin de 5 minute.
-Ar trebui să fii mai atentă pe unde mergi! Nu doar că plouă de zici că ninge, dar acum, mai am şi cafea pe piept.
-De fapt, e ciocolată caldă. Mi-am cerut scuze pentru că nu te-am văzut, dar tu? De ce nu m-ai ocolit dacă m-ai văzut?
-Nu te-am văzut.
-Atunci păstrează-ţi sfatul pentru tine.
Deci, băiatul drăguţ e de fapt foarte înţepat. Din nefericire pentru el, la fel sunt şi eu. Iar daca vrea să joace dur, aşa jucăm.
-Atât ai de zis?! Dai peste mine, mă umpli de cafea, mă mai ţi şi la explicaţii, doar ca să-mi spui să-mi ţin sfaturile pentru mine?!
-Era ciocolată caldă, ţi-am mai zis. În plus, nu înţeleg ce vrei mai mult de la mine.
-Să-ţi repari greşeala.
-Dar nu e doar a mea. Nici tu nu m-ai evitat. Dar fie, vrei să-mi repar greşeala, dă-mi să-ţi spăl tricoul. Mi-l poţi aduce mâine...
Dar e posibil să mă lase el să-mi termin fraza? Desigur, nu! În timp ce eu vorbesc, el îşi dă tricoul jos. A înnebunit de tot sau ce a păţit? La ce plouă şi el fără tricou. Dumnezeule.
-...sau mi-l poţi da acum. Nu e ca şi cum ai rămâne dezbrăcat în ploaie.
-Şi-l vreau spălat, acum. Iar ploaia nu mă deranjează, ba chiar din contră.
-Dar ce ai impresia că sunt eu? Cum şi unde să ţi-l spăl acum?
-Exact cum mi l-ai spăla şi acasă.
-Da, e doar o mică, mare diferenţă. Nu ştiu dacă ai auzit, dar s-au inventat nişte maşinării foarte utile care spală haine, se numesc maşini de spălat. Ţie ţi se pare că avem aşa ceva în şcoală pentru că eu nu am văzut.
-Înţeleg punctul tău de vedere, dar şti, înainte să se inventeze aceste maşinării indispensabile, astăzi, oamenii spălau hainele cu mâna.
-Tu vrei să-ţi spăl eu tricoul cu mâinile?
-Cu mâinile, cu picioarele, cu ce vrei tu, dar îl vreau spălat acum.
Oricât ar fi fost de drăguţ, nu m-am putut abţine din a-i arunca o privire încruntată.
-Şi cu ce ai pretenţia să ţi-l spăl?
-La baie e destul săpun şi apă, cât pentru zece tricouri.
-Fie. Mă duc la baie să-ţi spăl tricoul. Aşteaptă-mă aici.
-Crezi că am înnebunit să stau aici în ploaie aşteptându-te. Nu suntem în filmele siropoase. Vin cu tine.
-Fă ce vrei.
Normal că a venit şi el cu mine. Cum să mă lase să spăl liniştită. Trebuia să stea pe capul meu sau poate credea că cine ştie ce am să fac cu tricoul lui. Din fericire, baia era curata, altfel, nu ştiu cum aş fi reuşit să mă apuc de treabă.
-Dar şti că pata de la ciocolată nu o să iasă doar dacă spăl tricoul cu apă şi săpun.
Nu ştiu dacă făceam bine ce făceam, tot săpunând şi clătind, dar măcar îmi dădeam silinţa.
-Ştiu.
-Şi-atunci de ce vrei să fac asta?
-Pentru că vreau.
-Ei bine, poate eu nu mai vreau.
În momentul acela, mi-a urcat tensiunea. Am lăsat tricoul în chiuvetă şi m-am întors spre el furioasă.
-Cine te crezi? Doar pentru o greşeală pe care am comis-o, crezi că-mi poţi spune ce să fac şi totul numai din plăcerea de a mă vedea umilită? Ia-ţi gândul.
Am vrut să plec val-vârtej, dar exact în acel moment s-a poziţionat în faţa uşii.
-Dă-te! Dă-te acum! Lasă-mă în pace.
- Nu pleci până nu mă asculţi.
-Serios? Hai să încercăm.
Ştiu că nu e politicos ce am făcut, dar şi-a meritat-o. O simplă lovitură în zona "sensibilă", nu o să-i facă prea mult rău. Mai afectat este genunchiul meu, decât el. Poate o să înveţe cum să se comporte data viitoare, sper să nu mai fie una.
-Tu! Tu! Stai!
Sau ar putea fi chiar acum. Noroc că nu era nimeni pe coridor, altfel cine ştie ce s-ar fi auzit. Un băiat semi dezbrăcat aleargă ca nebunul după o fată care se chinuie să scape de el.
-Am să te prind.
Şi tocmai a făcut-o. Cum m-am prins nu ştiu. Alergam destul de rapid pentru o fata pe tocuri. Cert este ca m-a prins atât de bine că am căzut pe podea şi el peste mine. Cum să ies din asta?!
-Dă-te jos de pe mine acum! Am zis să te dai jos.
Îi simţeam respiraţia. Umedă şi caldă. Îl simţeam apropiat, dar îndepărtat în acelaşi timp. Voiam să se dea odată jos. Nu-mi plăcea privirea lui. Era intensă, de nepătruns.
-În loc să mă priveşti aşa, ar trebui să zbori de pe mine. Mă auzi? Am impresia că vorbesc singură.
-Crezi că ai să scapi aşa uşor după ce tocmai ai făcut?
-N-am făcut altceva decât să spun ce cred.
-Şi să loveşti unde nu trebuie.
-Consideră-l un bonus.
-Bonus ce va trebui să ţi-l plătesc. Aşa că nu pleci de-aici până nu zic eu. Şi nici nu încerca să te împotriveşti pentru că n-ai nicio şansă.
Asta am făcut. M-am împotrivit. Doar nu credea că-l ascult, însă a fost fără rezultat. Nu m-am putut elibera din strânsoarea braţelor sale.
-Cât timp o să stăm aici, mi-ai putea spune cum te numeşti.
-Aş putea, dar n-am s-o fac.
-Ai faţă de Alexandra sau Aurora. Nu, mai bine, Clara.
Nu mi-am putut controla râsul. Aurora, Clara, auzi la el.
-Eşti la kilometri lumină depărtare de nume.
-De ce nu-mi uşurezi situaţia. Spune-mi tu.
-Dar ce? Tu mi-ai spus cum te numeşti? Nu, nu? Nici eu n-am s-o fac.
-Adrian.
-Vine cineva? Vreun prieten, vreo pasăre numiţi Adrian?
-Foarte amuzant, ce pot spune. Dar nu, de fapt e numele meu. Acum ar cam fi rândul tău.
-Dacă tot te interesează, atunci cercetează. Eu n-am să-ţi spun.
Mi-a dat drumul. Într-un final. Probabil a observat că nu avea sorţi de izbândă cu mine. Adrian, Adrian, de ce oare ai apărut în viaţa mea?