Ploua cu sentimente!

Capitolul 3. Nimic nu e ce pare a fi.

Boom!Boom!Boom!

Un fum negru și cețos urca scările năvălind la mine-n cameră. Clar, acesta nu este modul meu preferat de a mă trezi dimieața, dar nu prea am de-ales. Am încercat să-i explic mamei că gătitul presupune mult mai mult decât punerea unui aluat într-o tavă și aruncarea acestuia în cuptor. Dar am cu cine mă înțelege? Nu! De când ne-am mutat își ia atribuțiile de mamă grijulie foarte în serios, păcat că e deja târziu pentru asta. De-altfel, cui i-ar fi trecut prin minte să ia lecții de gătit de la un bucătar profesionist doar pentru o pregăti o prăjitură. Da, mamei. Ce nu pricep eu, este de ce nu se dă bătută, e a șasea oară când încearcă să o facă și nu îi reușește. Îi admir perseverența, dar m-am cam săturat să mă trezesc intoxicată de fum.

-Mamăăă, Mamăăă. Folosește stingătorul de incendiu, e în dreapta jos.

Ca-ntotdeauna, eu trebuie să rezolv situațiile complicate. Ce conteaza că sunt cea mai mică, esențele tari se țin în sticluțe mici.

-Îmi pare rău, eram atât de-aproape. Eram sigură că o să iasă perfectă. Nu știu, chiar nu știu cum de s-a întâmplat așa ceva, eram aproape expertă.

Și s-a notat. E a șaptea oară când mama spune același lucru și de fiecare dată se întâmplă exact la fel. Credeam că ajunsese expertă din aproape expertă în preparerea prăjiturilor, acum realizez că este expertă în distrugerea tăvilor și a somnului meu. Dar ce pot face? E mama.

Tittt!Titttt!Tittt!

Oh, nu. Urăsc claxonul astă.

-Vin imediat.

Noua capodoperă a lui David îmi dă bătăi de cap. Nu pot spune că nu-mi place, are o culoare radiantă, un albastru metalic, dar are un claxon ce mă scoate din sărite. Și i-am spus să nu-l mai folosească în preajma mea, că mă zgârie pe creieri, dar parcă aș vorbi cu pereții.

-De ce ai făcut asta?

-Ce-am făcut?

-Nu o face pe băiatul nevinovat.

-Chiar sunt nevinovat.

-Claxonul. Chiar nu mai puteai aștepta 5 minute.

-Nu eu am fost de vina. Ști că ador să te tachinez, dar nu a fost ideea mea.

-Chiar ai impresia că o să te cred, David. Să fim serioși.

-Păi ai face bine, căci n-a fost el, ci eu.

În mod obișnuit, dacă s-ar furișa cineva în spatele meu și ar vorbi, m-aș întoarce și i-aș face cunoștiință cu dreapta. Iar daca acea persoana ar fi fratele meu Nate, cu siguranță s-ar feri.

-Tu? De ce-ai face una ca asta. Tu ești mereu băiatul bun din poveste. Tu mă ajuți, nu mă calci pe nervi.

-Păi să spunem că m-am gândit să fac o schimbare.

-O schimbare? Aha, și pot să știu cum de ți-a tresărit o asemenea briliantă idee?

-Da, da, hai să fim ironici. Dar ai să vezi, voi deveni cel mai irezistibil Nate pe care l-ai cunoscut.

-Cu ochelarii aștia pătrățoși, cu frizura pieptănată pe-o parte și haine de tocilar? Deja mă topesc.

-Ai să vezi, surioară, ai să vezi. David, pornește mașina.

-Stai! Eu nu am urcat încă.

-Poate că nu ți-ar strica o plimbare. Ne vedem la școală.

-Asta s-o crezi tu.

Nu știu dacă am avut vreodată o viteză mai mare decât în acele clipe, dar se pare că am reușit să mă infiltrez în mașina, spre norocul meu și spre ciuda lui Nate. Exact în momentul în care ea mi-a bătut la geam. Nu a fost de-acord cum m-am comportat și-a venit să-mi spună. Dar n-a fost vina mea. Nu eu am început. Acum, mai mult ca niciodată aveam să-i demonstrez că nu sunt așa de orgolioasă și supărăcioasă cum crede ea. Chiar nu sunt!