Ploua cu sentimente!

Capitolul 8. Visele sunt doar vise.

Verde. O câmpie întinsă decorată cu pomi înfloriţi, iarbă proaspăt cosită, un leagăn vechi şi prăfuit într-o parte. O ambianţă de vis. Iar eu eram acolo. Îmbrăcată într-o rochiţă albă precum zăpada şi cu o coroniţă de flori recent înflorite pe cap. Părul meu, creţ şi dezordonat, avea eleganţă şi strălucire. Eram precum o prinţesă dintr-un basm. Mă plimbam în sus şi în jos, ocoleam copacii, mângâiam iarba, miroseam florile. Păream blândă şi neajutorată, atât de diferită. Dar, n-aveam motive să nu fiu aşa, nimic nu mă rănea, nimic nu îmi făcea rău. Eram singură într-un mic colţ de rai.

-Ador locul acesta.

Bine, aproape singură. M-am întors să văd cine vorbeşte. Şi ce surpriză am avut. Nici măcar în acest mic colţ de paradis nu mă scap de el?! De când l-am cunoscut e peste tot, parcă am fi legaţi cu o sfoară, unde merg eu, e şi el.

-Adevărul este că nu poţi să nu-l adori, e minunat.

Am avut o senzaţie greu de explicat. A fost unul dintre acele momente care îţi taie răsuflarea. Eu, stând acolo pe iarba, iar el în spatele meu privindu-mă, dorindu-şi să se apropie, dar nu prea mult. Aveam privirea pierdută cât rostisem acele cuvinte, iar respiraţia îmi era accelerată. Nu înţelegeam ce căuta el aici. Dar m-am controlat, mai ales când a venit şi s-a aşezat lângă mine. Ochii îi erau mai închişi decât de obicei şi pupilele dilatate. Îl simţeam nervos, iar asta mă punea şi pe mine nervoasă.

-Ce cauţi aici?

Ştiu că este cea mai stupidă întrebare posibilă, dar nu mi-a venit alta în minte. Nici măcar nu ştiu cum ajunsesem eu acolo, de-asta aveam nevoie să aflu, ce voia el.

-Cred că acelaşi lucru pe care-l cauţi şi tu. Linişte. Am simţit nevoia să evadez şi să-mi pun ordine în gânduri. Acesta a fost primul loc care mi-a venit în minte.

-Dar eu n-am venit pentru asta.

-A, nu. Şi-atunci de ce-ai venit?

-Nu ştiu. Pentru că-mi place. Îmi place să simt vântul, să privesc natura. E ceva aici ce mă face să mă simt liberă.

Mă privea intens, parcă voind să afle ceva mai mult.

-Dar spuneai că ai venit să-ţi pui ordine în gânduri. De ce? Ai vreo problemă?

-Asta nu e ceva ce să discut cu tine.

-De ce nu?

-Pentru că n-ai înţelege.

-Şi de ce, mă rog, ai impresia că nu aş înţelege? Ce nu am eu de nu pot înţelege?

Era prea frumos ca să fie adevărat. Trebuia s-o dea cu bâta-n baltă, ca întotdeauna, de-altfel. Credeam că o să avem o conversaţie serioasă, una, dacă nu prietenească, măcar amicală, dar cu el e imposibil. Pe deasupra, mai şi râde. Nu-l înţeleg deloc.

-Ce e aşa de amuzant? Eu nu văd nimic distractiv. Nu pricep de ce nu vrei să-mi spui.

-Tu eşti. Reacţionezi brutal şi direct. Faci totul din instinct.

-Şi ce e rău în asta? Sau mai bine zis, ce e amuzant în asta?

-Totul. Spiritul ăsta libertin al tău, francheţea asta, impulsivitatea pe care o ai, dai impresia că totul e posibil şi nu e chiar aşa.

-Ba, chiar aşa e. De altfel, uită-te la mine. Eu fac şi spun ce simt.

-Şi de asta ai numai necazuri. Adevărul e că eşti umpic nebună, trebuie să recunoşti.

Am început să râd. Cred că a fost prima dată când chiar râdeam din tot sufletul la o chestie spusă de el. Mi s-a părut nostim. Nu aveam impresia că el mă consideră aşa, din contră, credeam că mă urăşte.

-Uite, hai să facem ceva. Am să îţi arăt cu este să fii precum mine.

-Oara, asta sună prea nebunesc, chiar şi pentru tine.

-Nu-mi spune că domnişorului Adrian îi este frică.

-Mie nu-mi e teamă de nimic. S-o facem.

-Bine, păi. Închide ochii, gândeşte-te foarte bine la ce vrei. Te-ai gândit?

-Îhmm.

-Ok, acum deschide ochii şi fă ce-ţi doreşti. Fă exact lucrul la care te-ai gândit.

-Eşti sigură că asta trebuie să fac?

-Da, nu te mai gândi, doar fă-o.

-Da.

Nu ştiu la ce anume s-a gândit el, dar a început să se apropie foarte tare de mine. Şi-a pus mâinile în jurul meu şi m-a tras spre el. M-a tras atât de tare că, efectiv, m-a lipit de el. Îi vedeam faţa la doar o palmă distanţă de-a mea, ochii îi erau intenşi, arzători, iar eu nu ştiam cum să reacţionez. Îşi apropia capul tot mai repede de-al meu, până când m-am trezit.

-Strig la tine de jumătate de oră. Ar cam fi timpul să te trezeşti.

Stai, ce?! De ce-l văd pe David? Ce caut în pat? Unde e câmpia, unde sunt copacii, şi leagănul? Unde e Adrian? El mă ţinea în braţe, era aşa aproape. Ce s-a întâmplat?

-David, ce caut aici?

-A venit o navă spaţială, a vrut să se descotorosească de tine şi ni te-au lăsat nouă pe cap. Ce întrebare mai e şi asta? Aici locuieşti.

-Dar e imposibil. Eu eram pe o câmpie şi erau flori şi copaci şi iarbă multă.

-Ai fost aici tot timpul. Probabil ai visat.

-Da, probabil.

De ce mă simţeam tristă? Poate pentru că-mi doream să fii fost real? Dar nu-mi doream. A fost doar un vis şi aşa trebuie să rămână. Cum de m-am şi gândit că a fost real? Adrian nu s-ar comporta niciodată aşa. De ce naiba l-am visat? Adrian, Adrian, nu te saturi că-mi faci viaţa imposibilă la şcoală, acum îmi mai invadezi şi visele?