Chiar doream să cred că am tărie de caracter.Nu vreau să ne întoarcem unul împotriva celuilalt.Poate crezi că nu știu multe lucruri despre viață ,că poate nu sunt destul de înțeleaptă pentru a privi cu detașare și a accepta faptul că există povești ce îți imprimă emoții ce refuză să se estompeze.M-am mulțumit trăind aici,am plăcut încet,am căzut,m-am ridicat și am așteptat să încerc din nou,să nu mă plâng,să trec peste.
Să plec?Să nu privesc înapoi?E timpul să ce?Am crezut pentru un timp că reușesc,poate m-am înșelat,poți fugi de multe lucruri,mai puțin de tine însăți.Și trebuia să mă întorc la existența în care lăsasem atâtea întrebări fără răspuns,ape line, valuri învolburate, artificii, nesiguranță, teamă, exaltare și dorința de mai mult.În timp ce căutam un motiv pentru ca întoarcerea mea să nu fie expresia capitulării în încercarea de a mă descurca pe cont propriu,am început un joc de cuvinte,cu tine.
Oare pot spune acum,în momentul în care îți scriu aceste rânduri,ce m-a făcut să mă opresc asupra ta?Poate niște amintiri de demult suprapuse unor ochi care păreau a spune mai multe decât aș fi putut eu înțelege.Poate faptul că erai atât de diferit de toți cei pe care îi cunosc,de mine,doar din cuvinte.Uneori,existența ta mă liniștea și îmi dădea fiori câteodată.Inițial erai ca un mic secret dar sper că acum nu mai ești.Când îmi aminteam de tine,un capriciu,un necunoscut dintr-o ecuație pe care nu aveam de gând să o descopăr chiar dacă te cunoșteam mai mult în fiecare zi.De fapt,mă cunoșteam pe mine.Așa cum nu mai știusem niciodată.Of,fata aceea, cu suflet, visătoare, nebună, calmă sau plină de vervă, ca un vulcan activ pe jumătate, așteptând momentul cataclismului,așa cum nu aș fi putut apărea în fața nimănui ,mă găseam în fața ta.Eram convinsă că distanța îmi arăta doar că nu erai până la urmă decât un necunoscut.
