Voiam să intru din nou în lumea ta.Plângeam apoi...plângeam și parcă lacrimile nu se mai terminau.Altădată m-ai fi luat tu,mi-ai fi spus cât de dragă îți sunt,te-aș fi văzut,acum eram doar eu,singură,așteptând un străin ce mi-a fost atât de drag,pe care-l adoram odinioară,un străin.
Eram plină de tine și inima încerca să-mi joace feste.Orice gând,cuvânt,melodie,cifră sau literă,aveau legătură cu tine.Orice mi se părea un semn,un indiciu de descifrat,și mă ducea cu gândul la dragostea mea pierdută.Îmi imaginam absurd că într-o zi mă voi trezi,că îmi vei spune cât ți-am lipsit și că nu m-ai uitat nicicând.Ne vedeam.
Durerea se transpusese și fizic.Cum poate oare un om să-și piardă sufletul?Din dragoste...ce ridicol!Cum am putut să îngădui să se întâmple așa ceva?Cum am putut să mă pierd în lacrimi și de mine însămi?M-am trezit.
Mi-am scris dorul în aceste rânduri,cu zâmbetul pe buze și de cele mai multe ori cu lacrimi în ochi.E sufletul meu în acest cuvinte.E dragostea mea și sper să nu îți bați joc de ea,dar fă ce simți,va rămâne și în memoria noastră ,cel puțin în a mea,în a ta nu știu,nu-ți mai pasă și te iert.Te iert și poate c-ai să râzi sau o să te lase rece.
Amândoi suntem puternici,iar cuvintele noastre...triste dar adevărate,iar rândurile astea sunt rânduri încărcate cu sentimente,mi-am deschis inima și m-am descărcat.Am avut momente în care am simțit că totul în jurul meu se destramă ,că totul e ireal și că niciodată nu o să pot să fiu bine,cu zâmbetul pe buze,cu vise și cu așteptări.Dar oare,oare,cel care îți distruge lumea din jurul tău și care te distruge pe tine,oare el cum se simte?Oare ce suflet are?Cum poate uita toate promisiunile făcute?Cum poate să schimbe sentimentul de iubire pe unul de indiferență?Eu asta nu înțeleg și cred că niciodată nu aș putea răni pe cineva atât de tare.
