Reîntoarcerea

Capitolul 14

Alexandra

Drumul spre Calyas este un calvar. Senzația de greață mi se accentuează cu fiecare minut pe care îi petrec în tunel. Uitasem cât de spectaculoasă este o astfel de călătorie, dar starea de rău nu-mi permite să mă bucur de multitudinea de culori care ne încântă privirea de-a lungul călătoriei. Ami este fermecat, Alin cât se poate de îngândurat, iar eu sunt frântă. Dacă mai durează mult, nu vom ajunge la destinație. Minas mă privește atent și îmi transferă din energia ei. Cu ajutorul binevenit, ajungem pe pajiștea din fața castelului. Ceea ce cândva era oaza mea de liniște, acum arată groaznic! Epuizată, mă trântesc pe pământul negricios murmurând cele mai deșucheate înjurături ce-mi vin în minte. Ce s-a întâmplat aici? Am fost pregătită de Minas, dar totuși, speram să nu arate atât de groaznic. Nu tu iarbă verde, nu tu copaci înfrunziți, de flori nici nu are rest să pomenesc din moment ce solul arată ca după un incendiu. Ce Dumnezeu s-a petrecut aici? O întreb de Minas din priviri, dar aceasta îmi evită privirea. Ami se învârte pe loc și cuprinde cu ochii tot ceea ce însemna pentru mine liniște și pace. Acum înseamnă război! Alin se postează lângă mine și îl privesc. Ceea ce am văzut în ochii lui, m-a pus pe gânduri. Era și bucurie, dar și tristețe. Înțeleg tristețea, dar oare este bucuros că s-a întors între semenii lui? Cred că da, pentru că și pe mine mă încearcă aceleași emoții. Minas este singura care nu are nicio emoție pe chip. Rareori își exprimă sentimentele.

- Mami, arată exact ca în visul meu! Doar castelul este diferit! spune Ami încetând să se mai învârtă.

Alin se încordează și mă privește alarmat.

- Ce vis?

- Tati, când ai plecat tu, am avut un coșmar. Un om mă ducea într-un castel diferit de acesta, dar peisajul era la fel de înfiorător ca acesta.

Frica lui Alin o simt imediat, deși eram epuizată. Se pare că puterile îmi revin fără a face niciun efort. Cu alte cuvinte, mi se spune Bun venit acasă! Senzația de greață îmi dispare treptat, dar încă nu sunt pregătită să-mi înfrunt mama.

- Doică, putem merge la tine acasă? Nu mă simt în stare să dau ochii cu scumpa mea mămicuță! o întreb pe Minas strâmbându-mă la ultimile cuvinte.

- Sigur că da! Să pornim înainte să ți se simtă prezența!

Nu apuc să mă ridic de jos că se vede o siluetă ieșind pe poarta castelului. Am înghețat cu toții! Persoana înaintează cu pași siguri, fără a se poticni când ne observă! Mersul acela îl recunosc! Tata! Alerg spre el, dar realizez că aici mă pot teleporta. Îmi storc ultimile puteri și mă concentrez spre locul unde vreau să ajung. Nici nu am clipit și deja mă aflam în fața tatălui meu. Emoția revederii, dar și lipsa puterii m-au făcut să mă prăbușesc. Două mâini puternice și în același timp blânde m-au prins înainte să mă prăbușesc, exact ca în copilărie. Îngerul meu păzitor este din nou alături de mine! Cu privirea lui duioasă mă analizează din cap și până în picioare, apoi o îmbrățișare puternică îmi oferă liniștea pe care o căutam. Astfel, realizez că nu locul era cel care mă relaxa, ci tata. Lacrimile îmi țâșnesc din loc asemenea unei fântâni arteziene, dar nu mă retrag din îmbrățișare. Mirosul lui îmbătător îmi gâdilă nările și respir cu nesaț de frică să nu îl pierd din nou. Mă retrag suficient cât să-l pot privi, dar să nu întrerup contactul, și-l privesc. Gesturile noastre sunt ca trase la xerox. În timp ce îi ating fața, același lucru îi face și el. Are câteva riduri în plus, dar este la fel de frumos ca întotdeauna. Foarte puțin a îmbătrânit! Este de mirare, mai ales că el nu este vrăjitor. Părul este puțin mai lung, dar îi încadrează perfect fața pătrată, dură. Doar ochii îi sunt la fel! Albastrul mării pălește în fața culorii lor. O culoare minunată pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni, niciodată. Răspunsurile pe care le căutam le-am găsit acolo! După cum se spune, ochii reprezintă oglinda sufletului. Tata este singurul cu care pot comunica fără cuvinte. Cei trei au ajuns și ei lângă noi, iar Minas a făcut o reverență în fața lui tata. Emoția revederii pâlpâia deasupra noastră precum luminițele dintr-o instalație. Calyasul este locul în care emoțiile sunt vizibile și palpabile. De aceea acum arăta așa! Sentimentele conducătorului se abat asupra naturii. Îmi doresc din tot sufletul să-l aduc la forma în care l-am lăsat. Minas murmură ceva și ne trezim în casa ei.

- Era mult prea periculos să mai stăm acolo! Emoțiile puternice sunt foarte ușor de simțit, mai ales cele bune. Locul unde ați stat voi, spune doica în timp ce ne privește pe mine și pe tata, a înverzit pe loc. Nu mai durează mult și Regina va remarca acest lucru. Trebuie să te odihnești ca să o poți înfrunta!

Dăm din cap în semn de aprobare și apoi mă uit spre Ami.

- Tată, acesta este fiul meu! Amadeus, te rog să te apropii. El este bunicul tău!

Ami nu mai așteaptă să termin de vorbit că îi și sare bunicului în brațe. Surpriza din ochii lui s-a transformat în duioșiei, apoi în tristețe. Își îmbrățișează nepotul la fel cum a procedat cu mine, apoi îl privește pe Alin.

- El cine este? întreabă cu vocea baritonală, încruntându-se la soțul meu.

- El este Alin sau Hysas. Soțul meu și tatăl lui Ami, continui să-i explic despre relația mea cu Alin când îți mijește ochii. Faptul că lui Alin i-am atribuit 2 nume l-a nemulțumit. În următoarea jumătate de oră îi fac rezumatul vieții mele, apoi o moleșeală mă cuprinde și leșin.

Aleg înnebunită spre Ami, dar cu cât mă străduiesc mai tare să-l ajung, cu atât se îndepărtează mai mult. Glasul lui cristalin răsună în ceața groasă roșiatică, iar neputința de a-l ajuta mă deprimă. Invoc spiritele strămoșilor mei, dar nimeni nu răspunde chemării. Arunc cu vrăji în stânga și-n dreapta, dar nimic nu se întâmplă. Puterile mele sunt blocate de spaimă. Încerc să mă relaxez și ceața începe să se risipească. Lângă Ami este un bărbat, dar nu reușeșc să-i văd chipul. Îl strig, dar Ami îmi oferă un rânjet diabolic și pleacă împreună cu străinul, dar nu înainte de a mă blestema. Durerea se intensifică, sângele îmi curge șiroaie din nas, brațele mi se usucă, iar ochii îmi explodează cauzându-mi dureri groaznice. Pulsul mi-o ia razna, iar acest lucru îmi provoacă moartea. Respir din ce în ce mai greu și într-un final o negură mă îmbrățișează. Știu că sunt pe moarte, dar unde este liniștea aceea despre care se spune că te înconjoară înainte de a muri? Plămânii tânjesc din ce în ce mai mult după aer. Simt o răcoare pe față, însă nu reușesc să deschid ochii.

O mână mă smulge din acea negură tulburătoare și mă forțează să-mi revin. Deschid ochii și pentru o clipă i-am închis la loc. Lumina puternică mi-a i-a rănit. Mai fac o încercare și de această dată reușesc. Mă uit prin cameră și îi observ pe cei patru. Fețele lor cenușii mă determină să mă ridic și să le arăt că nu am pățit nimic. Surâsul slab pe care-l ofer îl aduce pe Ami lângă mine și mă sărută pe obraji. Oare să fie premoniție? Sau Cyril a simțit că sunt aici și se joacă puțin cu mintea mea?