O parte

Aiurea

  M-am trezit târziu,pentru că m-am culcat târziu. Am sărit repede din pat, am fugit la baie, m-am schimbat și mi-am luat medicamentele.

Mi-am luat medicamentele.

O fraza veșnică. Uneori mă simt captivă în această frază. Trebuie să iau medicamente. Nu știu de ce, dar mă simt aiurea. Adică nu sunt ok. Simt că plămânii mei se îneacă și că oxigenul are alergie la mine, astfel respingându-mă. Obosesc doar dacă mă ridic din pat. Obosesc să vorbesc sau să mănânc. Mama mi-a spus că va vorbi cu oncoloaga mea și că voi face un control înainte sa trebuiască să mă prezint de urgență. Oricum, mi-am luat ghiozdanul și am salutat-o pe mama și sora mea, apoi am plecat. I-am trimis mesaj unei tipe de la mine din clasă ca să o anunț că voi întârzia, iar ea sa anunțe profesorul de desen acest lucru (da, prima oră aveam desen).

  Am ajuns într-un final la școală. Mi-am cerut scuze și m-am pus în bancă. Mă uitam pe pereți pentru că nu aveam inspirație, dar într-un final m-am gândit să desenez un trandafir. Când am ajuns pe la mijlocul desenului m-a apucat o criză minunată de tuse. Am tot tușit, mi-am ,,scuipat plămâni" și am tot ținut-o așa vreo câteva minute. Când am terminat concertarea, profu' s-a uitat la mine și m-a întrebat dacă am terminat. Chestia asta chiar m-a enervat foarte tare. Doamne iartă-mă, nu am o simplă răceală. Am o boală cruntă.
 
  În fine, multa lume e nebună. Ne prefacem că e normal. Oricum mi se întâmplă în orice mijloc de transport să îmi fie atrasă atenția asupra faptului că tușesc: mamele consideră că le îmbolnăvesc copii, bărbații că ar trebui să am bun simț și să stau acasă. Da, cum să nu. Ar trebui să fiu în spital, ce pot să spun. Am asistat la multe înmormântări,iar următoarea va fi probabil a mea. Rochia pentru acest eveniment mi-a cam rămas mică, așa că oricum mi-ar trebui una repede cât de curând. Sa fiu comodă. Da, e aiurea.

  Mi-am terminat orele plictisitoare întrerupte doar de sunetele pixurilor ce se închideau sau deschideau. Am ieșit din liceu și l-am văzut pe Amir. Stătea lipit de zidul liceului, pe lângă ceilalți fumători din gașca lui, dar el a refuzat țigara oferită de unul dintre ei. Asta m-a făcut fericită. Am zâmbit înspre el, iar Amir m-a remarcat. Mi-a zâmbit înapoi și s-a apropiat de mine.

  -Salut, i-am spus.

  -Hello.

  -Te-ai lăsat de fumat?

  -Da. Pentru plămânii mei și ai tăi. Mai mult pentru tine.

  -Mă simt onorată, i-am răspuns chicotind.

  -Ar trebui, mi-a spus pufnind. Haide în mașină.

  Mi-am târât butelia până în mașină. Mi-am pus centura și am așteptat ca Amir sa introducă cheia în contact.

  -Și cum mai e viața?

  -Ciudată și grea, i-am răspuns.

  -De ce? m-a întrebat mirat și chiar îngrijorat.

  -Pentru că mă simt din ce în ce mai rău.

  -Doamne, mergi la un control!

  -O să merg, stai liniștit, i-am spus, urmând să îl sărut scurt pe obraz.

   Amir a zâmbit. Îmi plăcea zâmbetul lui. Doamne, avea dinții perfecți! Eu am stat cu aparat dentar trei ani ca să am niște dinți frumoși. Gropițele din obrajii lui au ieșit la iveală, iar doar atunci am realizat că și-a tuns puțin vârfurile. În fine, l-am analizat mult și bine, fără să îmi întrerupă gândurile.

  După câteva minute, am ajuns în fața blocului. I-am sărutat buzele scurt și după am coborât din mașină. Am luat liftul pentru a ajunge la etaj, iar după am întrat în casă.

  Am mâncat, mi-am făcut temele, treburi obișnuite. Dar mai pe seară am avut un eveniment ce nu ar fi trebuit să se întâmple: o criză de tuse. Nu această era problema. Am mai avut asemenea crize. Aceasta nu se oprea. Mama intrase în camera mea și s-a așezat lângă mine pe pat. Cât timp îmi ,,scuipam plămânii" am început să simt un junghi în zona pieptului, iar din instinct am dus mâna acolo. Deja nu mai vedeam clar, ci vedeam galben... Apoi verde... Apoi negru. Negru și atât.