O parte

Pur și simplu

 
   După ce Erica a trebuit să se interneze iar, bineînțeles că inima mea s-a sfărâmat în o mie de bucățele, deși ea încerca să pretindă că e bine și că totul va fi mai bine,dar degeaba. Știam cu toții care va fi finalul, deși a încercat să nu ni-l spună în față. Așa... Treptat...

  În fine, când am fost anunțați că sora mea a întrat în comă, eu am început să plâng, normal, iar mama nu știa cum să reacționeze. Pur și simplu stătea cu telefonul în mână. Eu m-am dus în camera ei și m-am băgat sub paturile de pe pat. Voiam doar să îi mai simt mirosul o dată. Probabil ultima dată.

   Am mers la spital. Am întrat în salonul ei, iar imaginea m-a izbit în față. Nu am crezut că așa va arăta, dar nu putem fi perfecți mereu, nu? Mai ales înainte de moarte.

  Mi-am tras un scaun lângă ea și am mângâiat-o pe mâinile neoxigenate și reci. Mă uitam pe monitorul de lângă pat ca să văd dacă îi bate inima. Măcar ea era bine. Nu prea înțelegeam ce se întâmpla, dar nu prea a contat. M-am uitat la ea mult timp, neștiind ce să cred: dacă mă poate auzi sau dacă poate înțelege.

  Mereu am crezut în Dumnezeu și religie. Doar că pentru prima oară am crezut că meseria lui e nedreaptă. Pur și simplu, nu iei un suflet de pe pământ ca să îl întorci în cer. Sau poate era invers: cineva a luat un înger din cer și a venit timpul să se întoarcă acasă.

   Încă nu pot să accept faptul că nu o mai vedea niciodată, dar mereu va rămâne sora mea și o voi ține aproape de inimă, iar dacă exista Raiul, sper să o văd iar. E singurul motiv pentru care vreau să fiu o persoană bună și sa ajung în Rai.

   Revenind, de la prima vizită trecuseră deja doua zile. Am vrut să mai merg la spital, dar nu am mers pentru că mama nu putea să o vadă. Cel puțin ea așa mi-a spus și chiar era de înțeles. Ma rog, am mers la spital și, bineînțeles, am stat în liniște, cu gândul la Erica și cu mana ei între ale mele. Cam așa a fost toată vizita la spital. A da, și plânsete. Foarte multe plânsete.

  Peste două ore, când eram acasă și deja nu mai ploua, ci era soare, telefonul mamei a sunat. Apelul nu a fost unul cu o tentă pozitivă. Era doar... Confirmarea decesului...

   Inima mea a fost pierdută pe undeva prin spațiu. Am început să plâng cu țipete pana m-am înecat, iar mama la fel. Din punctul acesta, deja începuse consolidarea, cum că acum e mai fericită, prostii din astea.

  Am mers la spital după un timp, am vorbit cu o firmă de servicii funerare și... Am așteptat înmormântarea. Am simțit pur și simplu nevoia să îi caut prin hainele vechi până când am dat de rochița bleu pe care o să o aibă pe parcursul unei noi vieți: știți voi...

  Două- trei zile au trecut extrem de greu. A venit și ziua în care toată lumea își lua rămas bun și am ajuns la concluzia că, de fapt, înmormântări sunt pentru cei vii. Niciun decedat nu cred că ar vrea să vină tot poporul ca să se ,,despartă". În fine, am așteptat să zică preotul tot ce avea de zis, iar eu eram blocată tot în mintea mea: nu prea îmi plăcea să vorbesc, lucru care nici acum nu îmi place, pentru că atunci când eram mică nu puteam vorbi clar din cauza problemei mele. Oricum, am simțit o mână pe umărul meu, care m-a făcut să revin la realitate. Era Amir, fostul iubit al Ericăi, deși probabil ar fi fost împreună în continuare dacă nu ii despărțea moartea... La propriu. L-am salutat dând din cap, deoarece simțeam că dacă as fi deschis gura mi-ar ieși și țipetele de durere împreună cu lacrimile ascunse.

  -Bună, mi-a zis el încercând să zâmbească. Ești bine?

  Da, perfect. Dansez de bucurie. Realizam că nu a spus-o cu rea intenție.

  -Normal că nu, i-am răspuns. Tu?

   -Groaznic, mi-a spus cât timp o lacrimă din ochiul lui drept voia să cadă.

   - Te înțeleg, i-am zâmbit.

   A pufnit, iar apoi și-a luat mâna de pe umărul meu și și-a îndreptat-o către obrazul drept pe care o lacrimă își făcea loc.

   L-am întrebat dacă a iubit-o, deși din reacția lui reieșea foarte clar asta. Bineînțeles, mi-a afirmat acest fapt. Nu prea mi-l puteam imagina plângând, dar mereu viața te poate surprinde.

  După ce am plâns toată slujba, a venit timpul ca sicriul ei să fie pus în groapa din pământ. Momentul m-a făcut să cad din picioare la propriu și să încep să plâng în hohote, pentru că abia atunci cred că am realizat ce se întâmpla. M-am ridicat când i-am simțit mâna mamei pe spatele meu. Am luat o bucată de pământ și am aruncat-o în golul de pământ.

   Toată lumea s-a îndreptat spre ieșirea din cimitir, dar eu am mai stat acolo și m-am uitat la piatra care acum o reprezenta. În final, m-am ridicat și am ieșit și eu dintre morminte. L-am îmbrățișat pe Amir strâns și am schimbat numerele de telefon: în caz de ceva...

   Am întrat în mașină și am pus de pe telefonul meu piesa ,,What about angels", încercând să îmi dau seama ce spuneau versurile, în final acestea făcându-mă să izbucnesc în lacrimi. Mama a încercat să îmi ridice moralul, iar eu am făcut același lucru în zilele ce au urmat. A trecut deja o săptămână, dar un lucru e sigur: Erica nu se va mai întoarce înapoi, de fapt, ea s-a întors acasă. Iar eu și mama nu vom mai fi la fel niciodată, dar măcar am făcut cunoștință cu un înger.

......................................................................
Un mai rămas 3 părți a câte un capitol și povestea va lua sfârșit. :):