O parte

Ziua 2: Niciodată nu esti singur

M-am trezit în toiul nopții, fiindu-i greață. Am mers la baie, dar bolul alimentar nu voia să facă nici cum cale întoarsă. M-am pus înapoi în pat și am dormit până a întrat aceeași asistentă în rezerva mea. Mi-a dat medicamentele, s-a asigurat de starea mea (normal că a trebuit să îi spun tot, ca la interogatoriu), iar după a plecat. Mi-am luat laptopul din geantă și am tot stat pe Netflix. Îmi mai verificam telefonul, dar în final îl închideam și îl lăsăm de o parte. După ce am terminat câteva episoade, m-am uitat la ceas și era în jur de ora 17.

  Am auzit o bătaie în ușă. Am răspuns că poate întra. Era mama împreună cu sora mea. Am zâmbit văzându-le și le-am poftit înăuntru. Mama s-a așezat pe pat, iar sora mea pe scaunul de lângă noptieră.

  -Ce faceți? am întrebat ca să sparg liniștea.

  -Mai nimic, mi-a răspuns sora mea.

  -Eu nu aș crede, am pufnit.

  -Ba da. Nu se întâmplă mai nimic.

  -Și tu crezi că eu mă distrez de minune?

  -Sigur că nu.

  Am vorbit și cu mama. Sincer chiar nu aveam ce să le spun. Pur și simplu conversația obișnuită de ,,Ce faci? Bine. ". Nu am mai nici ele prea mult și au plecat, rămânând singură cu telefonul și laptopul meu.

  M-am uitat pe geam. Soarele spunea, iar norii erau galbeni. Cerul avea o tenta portocalie spre roșu. În momentul acela aș fi dat orice să pot să ies afară. Ce e drept, peste ceva timp voi putea face asta, dar nu acum. Voiam să fiu liberă. Să nu mă controleze tratamentele pe mine, ci eu pe ele. Să pot alege ce aș vrea să fac, nu să mă opresc din orice pentru că tușesc.

  Mi-am luat telefonul și i-am scris lui Amir. L-am întrebat dacă poate să treacă pe la mine, dar mi-a răspuns că nu. Chiar aș fi vrut să nu mă mai plictisesc, dar nu se poate întâmpla mereu ce ne dorim.

  Ca să treacă timpul mai repede, nu-am luat un caiet. Deși nu mergeam la școală învațam de plictiseală. Era la germană, din câte îmi amintesc. M-am oprit puțin și m-am gandit la matematică: materie ce îmi mănâncă increderea în mine. La unele teste aș fi vrut din tot sufletul să nu mă prezint, dar nu am vrut să cobesc. Așa că m-am prezentat, știind că urmările pot fi unele bune sau groaznice.

  Oncoloaga mea a întrat în rezervă. Am salutat-o,după care m-a salutat și ea. Manca niște Bake Rolls. M-a întrebat dacă poftesc, iar deși mama mi-a zis să refuz mereu de la cineva superior, am luat una pentru că îmi era foarte foame. Am vorbit despre tratament și despre restricții. Când am auzit acest cuvânt, mi-a venit în minte o idee: dacă aș putea ieși din rezervă. Nu afară, dar dacă m-aș putea plimba prin spital. Deși știam că probabil va răspunde negativ, i-am adresat întrebarea. Dânsa s-a uitat la mine timp de doua secunde, iar după mi-a răspuns zâmbind că aș putea lua o pauză de la a mă plictisi în rezerva mea, bineînțeles cu condiția de a îmi pune mască. Nu ma așteptam la acest răspuns, așa că i-am mulțumit și am îmbrățișat -o.

  Am așteptat să iasă din rezervă, iar după ce am rămas singură mi-am luat masca și tot panoul cu monitoare, perfuzii și cele necesare ca să mă țină încă puțin în viață. Am ieșit din rezervă și m-am uitat la toți copii de pe hol. Doua fetițe se jucau cu păpuși, amândouă rase în cap și cred că aveau în jur de 7 ani. Am trecut pe lângă ele și am vazut un băiețel plângând, la vreo 12 ani, stând pe un scaun. Nu am putut să ignor această imagine, așa că m-am așezat lângă el, pe scaunul alăturat.

  -Bună, i-am spus ridicându-mi colturile gurii, deși aveam mască.

  S-a uitat la mine pentru câteva secunde, iar apoi mi-a răspuns că a fost recent diagnosticat. Da... Îl înțeleg. E cel mai groaznic moment din viață,mai ales dacă ești copil. Am vorbit cu el și am încercat să îl fac să se simtă mai bine. I-am povestit despre timpul meu de cancer, iar el despre leucemia de care suferea. La final i-am dat numărul meu de telefon. L-am îmbrățișat scurt, apoi m-am retras în rezerva mea. Prea mult contact cu alte persoane. Dar cred că am făcut un lucru bun. Sunt sigură, de fapt.