O parte

Traiesc

  M-am trezit în spital. Spre minunea mea, m-am trezit. Trăiesc. M-am uitat împrejur. Eram singură în rezervă. Mama nu era lângă mine, nici sora mea. Probabil că trebuia să nu iau legătura cu nimeni. În fine, m-am ridicat în șezut și m-am uitat la perete, fără rost. Am ajuns de unde am plecat: în spital. Lângă pat aveam butelia mea de oxigen, la care eram conectată, ca întotdeauna. Mi-am trecut o dată mâna prin păr ca să îl domolesc. Albul de spital mă lua foarte serios de cap. Oriunde mă uitam vedeam alb. M-am obișnuit, oricum, dar aș fi vrut să nu îl revăd prea des.

  Oncoloaga mea a întrat la mine în rezervă, împreună cu mama. Mama s-a așezat pe genunchi lângă patul meu, iar asistenta pe scaunul din fața acestuia. M-am uitat la mama: lacrimile fierbeau în ochii ei, dar nu le lăsa să se scurgă.

  -Când ai venit aici împreună cu mama ta, am făcut câteva investigații, mi-a spus doamna doctor. Nu îmi mai aminteam nimic, dar nu cred că a contat prea tare.

  -Da. Și?

  -Se pare că starea ta nu este deloc bună. Am putut afla că ești în faza terminală. Nu mă pot juca de-a Dumnezeu și să îți spun cu exactitate cât mai ai de trăit: poate fi o lună sau un an. Asta nu depinde de nimeni, decât de Cel de Sus.

  Mama a început să plângă. Am luat-o de mână. Nu o puteam asigura ca voi fi bine, pentru că știam ca nu am o situație roz.

  Faza terminală... Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama de acest stadiu. Oncoloaga vorbea cu mine și cu mama, dar mintea mea zbura la acest diagnostic macabru. Uneori, cele mai optimiste persoane își pierd tot optimismul. Nu am plâns pentru că nu am vrut să mă vadă mama așa. Mai am puțin de trăit. Abia l-am cunoscut pe Amir. Nu e corect. Voiam o viață mai lungă. Doamne iartă-mă, voiam să nu am cancer. Trebuie să îmi aleg rochiță pentru ultimul meu eveniment. Am atâtea de făcut înainte să mor.

  Sora mea a întrat în rezervă. A sărit în brațele mele. Cumva, știu că ea îmi va lipsi, probabil, cel mai mult. Uneori ea e cea mai bună prietenă a mea. Ea mă ascultă și știu că o face nesilită de nimeni. Cu ea m-am pregătit pentru prima mea operație. Să dispar pentru totdeauna e crud. Nu asta i-aș face. Nu asta aș vrea să îi fac. Pentru că o iubesc. Și știu că mă iubește. Pentru câteva minute am stat una în brațele celeilalte.

  -Vrei să mă chelești? am întrebat-o râzând.

  -Da, mi-a răspuns.

  -Uite, în dulapul ăla e un aparat de tuns. Adu-l încoace și după să mergem la baie, ok?

  A luat mașina de tuns și ne-am îndreptat spre baie. M-am așezat pe gresie ca să poată ajunge la părul meu. Am auzit sunetele și am simțit vibrațiile aparatului în părul meu. Știam că o să încep chimioterapia, așa că tot aici ajungeam. Am luat-o prin surprindere. În fine, mi-am văzut prima șuviță de păr căzută pe jos. Nu mă mai panica deloc acest lucru. Nu a fost prima oară când s-a întâmplat asta. Peste câteva minute, m-am ridicat și m-am uitat în oglindă. Am zâmbit, cumva fiindu-mi dor de chelia mea. Dar era aici. Iar. Sora mea s-a ridicat pe vârfuri și mi-a sărutat ceafa goală, urmând să o îmbrățișez. Împreună am strâns mai apoi părul de pe jos și l-am aruncat. M-am trântit înapoi în pat și am mai povestit cu ,,prietena" mea. I-a trimis mamei mesaj și o poză cu noul meu aspect, aceasta fiind oarecum uimită. Sora mea mi-a spus că oncoloaga mea, Suzana, i-a spus mamei să fie optimistă deoarece dacă nu va fi, eu îmi voi pierde toată speranța.

  Știu. O să mor. Dar nu azi. Și nici mâine. O să mai trăiesc puțin. Vreau să mă viziteze Amir. Vreau să râd cu prietenele mele și sora mea. Vreau să vorbesc cu mama. Vreau să desenez. Vreau să mănânc. Ok, ultima e cea mai sinceră. Râd.

  Sora mea a ieșit din rezerva mea. Mi-am deschis geamantanul și mi-am luat desenele și beculețele decorative. Albul de spital pur și simplu mă înnebunește. Cu greu mi-am decorat toată încăperea cu beculețele și desene, iar obosită m-am trântit pe pat. Mi-am luat telefonul și am întrat pe conversația cu Amir.

  ,,Hey" i-am scris.

,,Salut" mi-a răspuns.

,,Ce faci?"

,,Nimic special. Ești bine?"

,,Sunt în spital. "

,,Doamneeee. Ce ai pățit?"

,,Nothing special. Just cancer."

,,OK, spune-mi tot. Te rog"

,,Sunt în faza terminală. Nu se știe cât o să mai trăiesc, dar nu o să mor maine sau imediat"

,,Mă faci să plâng, iar la sufletu meu nu ajunge nimeni ușor"

,,Mă simt specială :)))) "

  ,, Pentru că ești specială. Acum serios, spune-mi în ce rezervă ești ca să știu unde să te găsesc. Te superi dacă nu vin azi? Nu e problema de treabă, dar psihicul meu trebuie să proceseze asta. Și da, vestea asta nu e una la care să mă aștept."

,,OK, sunt la oncologie pediatrică, etajul doi, rezervă 14."

,,Bine. Mâine o să trec pe la tine. Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă sau scrie-mi. Pentru tine sunt immortal :)"

,,Bine :)"

Voiam să îi risc și să îi spun că îl iubesc. Pentru că asta simt. Și chiar dacă o să mor, aș vrea să își continue viața și să iubească,dar să rămân în sufletul lui. Așa că m-am adunat și am tastat:

,,Te iubesc"

  Am așteptat răspunsul foarte nerăbdătoare. Doua secunde au trecut ca două ore cred.

,,Și eu. Foarte mult"

  Nu am vrut să încep un fir de siropoșenii, așa că i-am răspuns cu un "și eu". După i-am scris că o să încep tratamentul și i-am trimis o poza cu noul meu look, iar Amir a considerat că arăt drăguț. Am ajuns în punctul în care ea e cheala și el are plete. Ce mood.

  În fine. Mi s-a adus în rezervă medicamentele de către o asistentă, iar eu mi-am respectat tratamentul așa că am început să îmi iau pastilele. Poate că nu ar trebui să am atât de mult optimism, dar vreau ca într-o zi să tratez oameni, nu ei sa mă trateze pe mine.

  Am mers la baie și m-am uitat în oglindă. Trăiesc. Încă. Dar o fac. Nu am murit atunci și nu o sa mor nici azi. Nici mâine. Nu vreau sa supraviețuiesc. Vreau să trăiesc.