O parte

Ziua 1: chimioterapia

  A trecut prima zi de când sunt în spital. Azi mi-am început chimioterapia. A început cu greață, bineînțeles. Știu că în scurt timp nu va mai fi așa de rău, dar acum este groaznic. Pielea deja mi se usucă și mă simt destul de slăbită, dar dacă vreau să mai trăiesc puțin trebuie să îmi păstrez optimismul. Cât mai este.

  M-am gândit în perioada asta la faptul că o să mor și Amir va rămâne în viață. Uneori mi se pare nedrept pentru cel care moare dacă supraviețuitorul își găsește alt partener. Dar am ajuns la concluzia că omul nu trebuie să fie singur. Cumva, dacă îți continui viața, nu îți mai rămâne mintea la cel pe care l-ai pierdut. Și, până la urmă, nu scrie nicăieri că l-ai iubit mai puțin pe cel pe care l-ai pierdut, iar acesta rămâne cu siguranță în inima ta.

  În fine, mi-am terminat reculegerea. O asistentă a întrat în rezervă mea cu niște perfuzii. Nimic nou. Am salutat-o, iar ea m-a salutat înapoi. M-am lăsat pe spate și am întins mâna către ea. S-a așezat pe patul meu, iar cât timp îmi punea perfuzia ma întreba cum simt. Nu am vrut să îi spun că îmi este greață deoarece asta se întâmplă mereu. I-am răspuns în schimb că sunt obosită, dar doar atât. Apoi m-a întrebat dacă aștept pe cineva azi. I-am spus că o aștept pe mama, sora mea și iubitul meu. După ce a auzit ultima persoană pe care o aștept s-a uitat la mine și mi-a zâmbit.

  După ce mi-a pus perfuzia s-a ridicat și a ieșit din rezervă. Mi-am luat cartea din geamantan și am început să o citesc. Se numea Sub aceiași stea. Era singura carte de care aveam chef dacă stăteam în spital.

  Când reciteam primul capitol am auzit o bătaie în ușă. Am lăsat persoana să între. Era mama mea. S-a pus lângă mine și am îmbrățișat-o. Am întrebat-o:

  -Ce faci?

  -Bine, mi-a răspuns ea. Te superi dacă nu o să ajungem în fiecare zi să te vizităm? Nu e vorba de timp, dar încă nu suntem obișnuite cu noul mod de viață. Și oricum ai prieteni și cunoști pe toată lumea. Nu e nimic nou.

  -Nu e nici o problema, i-am răspuns zâmbind, deși nu îmi prea plăcea asta. Oricum, aveam să mă obișnuiesc.

  Am mai povestit cu mama despre o grămadă de lucruri. Nu am realizat că au trecut deja două ore. Oricum nu ma deranja având în vedere că stăteam ca pustnica singură. Mama s-a uitat la ceas. Mirată mi-a spus că trebuie să plece. Mi-a sărutat capul gol și apoi am salutat-o. A ieșit din rezerva mea, iar eu am rămas singură cu chimioterapia mea.

  Peste câteva ore a întrat aceeași asistentă ca să mă elibereze de câteva perfuzii, lăsând-mă doar cu cea pentru chimioterapie. Deja nu îmi mai era frică de ace sau de spital. Când eram mai mică plângeam de fiecare dată când trebuia să mă internez. Apoi, când am mai crescut și am fost diagnosticată cu acest tip de cancer și trebuia să mă internez, eram foarte speriată, dar nu mai plângeam. Ce mi se pare ciudat e că atunci când eram acasă eram mult mai tristă decât sunt acum. Poate asta e adevărata mea casă.

  Mi-am luat telefonul și am văzut o notificare de la Amir. Nu am răspuns când a trebuit, dar o să fac asta acum.

,,Hey. Ce faci? Pot sa trec pe la tine azi mai pe seara? Pe la 6?" m-a întrebat acum doua ore.

,,Salut. Scuze că nu am răspuns mai devreme. Eram cu mama. Poți sa treci oricând :)))"

  Am așteptat doua minute până a răspuns. Nu m-ar fi deranjat nici dacă aș și așteptat mai mult, adică el a așteptat mult mai mult decât mine.

,,OK. Cum te simți?"

,,Cât de cât ok. Îmi este puțin greață, dar asta e de la pastile"

,,Vrei să îți aduc ceva?"

,,Niște apă ar fi super bine, dacă poți normal."

,,Normal că pot :))). Ne vedem la 6,paa <3"

,,Pa <3"

Am răscolit prin geamantan ca să caut niște haine drăguțe. Nu mi-am luat haine prea ieșite din comun pentru această experiență, așa că am ales un pulover galben larg și niște colanți negri. Nici nu știu de ce am vrut așa de tare să arăt bine deoarece sunt într-un spital și orice om normal înțelege că într-un loc ca acesta nu poți sa fi ca și scos din cutie.

  Am așteptat ceva timp, iar după am auzit la ușă o bătaie. Am primit vizitatorul, știind ca e Amir.

  -Heeey, m-a salutat el uimit de noul aspect și fericit în același timp.

  -Bună, i-am răspuns zâmbind.

  M-am ridicat din pat cât am putut și l-am îmbrățișat strâns. M-a cuprins și el la rândul lui cu brațele, eu cufundându-mi capul în pieptul său. După ce m-am retras din îmbrățișare, ne-am așezat pe pat. Amir s-a așezat lângă mine, luându-i mana între ale sale. Am povestit și chiar m-am simțit bine, deși mă durea destul de tare capul. Nu l-am lăsat sa afle asta, dar cred că se vedea pe mine că nu sunt chiar în cea mai bună stare. După ceva timp Amir a plecat, iar eu l-am îmbrățișat și el mi-a sărutat capul. După ce a plecat m-am schimbat în pijamale și am stat pe telefon, așteptând-o pe asistentă să îmi dea pastilele și toate cele.

  În următoarele minute dânsa a întrat  la mine în rezervă. Nu a stat mult oricum. După ce a ieșit mi-am luat medicamentele și m-am pus în pat. Mi-am aprins beculețele decorative și m-am uitat la ele. Mi-am strâns la piept lama pe pluș primită de la mama și am adormit imediat.