de ce-mi vii iar, la răsărit
doar ca să pleci la apus?
de ce-mi vii iar, n-ai obosit
să mi te-arăți mereu răpus?
e dimineață, îmi ții de cald
în patul meu cel mic și șubred.
în ochii tăi adânc mă scald
e întuneric, dar frigul nu e umed.
m-apuci de mână,
iar nu mă lași să plec.
dar uite afară e furtună
un tunet, urlă ca în cântec.
e seară iar, tu iar îmi pleci
nimic nu-i nou, pari temporar,
ca noaptea tu mi te întuneci
dar eu la gură am fermoar.
te las mereu să pleci când vrei,
ești personajul episodic,
o noapte vii, dar îmi pleci trei,
deja știu, ești periodic.
nu zic nimic, dar știi deja
că nu-mi bat capul să te cert.
pleci, vii, e treaba ta...
problema mea e că te-aștept.
de ce-mi pleci iar, la asfințit?
n-ai obosit să hoinărești,
în mii de locuri ne-nsoțit,
când ai de gând să te oprești?
vrei lângă mine să rămâi,
să stai, sau pleci de tot?
te-ntreb ceva dar tu te bâlbâi
niciun răspuns, doar zgomot.
dar chiar și-atunci când pleci,
tu tot îmi vii, și dup-o săptămână.
nu vreau să știu unde-ți petreci
tu nopțile, dacă mă ții acum de mână.
de ce-mi vii tu, la miazăzi
doar ca să pleci iar dup-o lună?
de ce-mi vii iar, tu chiar nu știi
că pentru tine nu-s imună?
dar eu te las, tu poți să pleci,
căci tot la mine te-ai întoarce.
pe lâng-atâtea suflete tot treci,
dar tot al meu mai tare bate.
