marginea din nou mi-e bine ascuțită,
și tot întunericul parcă mă cuprinde.
spun că trece, a mea durere cumplită,
dar am învățat că ea doar se extinde.
pielea-mi arsă de scrumul de țigară
nici nu mai doare, sunt toată rece.
mă simt pe dinăuntru goală,
și parcă amorțeala nu-mi mai trece.
"e roz, e bine, ai să vezi că o să treacă"
îmi spune societatea, și nici ea nu se crede.
dar eu mă uit în oglindă și văd cum pleacă
puterea mea, în vorbele lor nu pot a mă-ncrede.
și văd, în cioburi de sticlă pătate,
doar o figură tristă, ce-o urăsc.
nu mai sunt eu, rămân doar toate
stafiile ce viața-mi hotărăsc.
și pas cu pas, întunericu-mi devine casă,
căci am rămas doar eu în suferința mea.
mai e o ultimă țigară stinsă lângă masă,
și-acum doar sper că mă veți putea ierta.
