pt. 1 - Erica și Kevin
— Ești sigură că nu vrei nimic de la magazin, Erica?
Băiatul de lângă mine mă privește nerăbdător. Deschide ușa de la mașină, semn că nu are de gând să aștepte prea mult pentru un răspuns.
— Sunt sigură, Kevin. Să cumperi ceva drăguț pentru părinții tăi.
Îi zâmbesc și îmi pun piciorul drept peste cel stâng, apoi mă uit în jos, așteptând să aud portiera trântindu-se.
— Stai. Poate că totuși ar trebui să vin cu tine. Cine știe ce le cumperi? În plus, cadoul este din partea amândurora.
Îl prind de braț și îl privesc cu ochii mari. Pur și simplu nu pot să ignor inima care îmi bate prea rapid. Știu că și el știe ce simt acum, dar îi place să râdă de mine.
— Știu că azi o să-mi cunoști părinții, dar trebuie să te calmezi. Sunt tot oameni, știi? De fapt, sunt oameni foarte calzi.
Mă uit la rânjetul lui și nu pot să mă opresc din a-i da dreptate. La urma urmei, uneori mă gândesc că i-au dat o libertate prea mare fiului lor.
— Ai dreptate, ești un copil prea răsfățat ca să pot spune că minți. Să vii repede.
Închide portiera și mă lasă singură. Nu în totalitate singură, dacă iau în calcul gândurile mele.
Mă uit prin jur, încercând să găsesc o modalitate prin care să-mi fac de lucru. Privirea îmi cade pe telefonul lui Kevin, probabil uitat de băiat. Îl caut pe Kevin cu privirea, dar este deja prea departe ca să-l mai chem până aici.
Iau telefonul băiatului în mână și îl învârt printre degete, în timp ce privesc oamenii ce se îndreaptă spre magazin. Ecranul telefonului se deschide, iar ochii mei cad tocmai pe mesajul pe care Kevin l-a primit în urmă cu câteva minute.
Pufnesc când văd expeditorul. Prietena, dacă îi pot spune așa, insistentă și foarte lipicioasă a iubitului meu. Deși primul meu impuls este să-i spun să-l lase în pace, conștientizez că este alegerea lui dacă îi răspunde.
Oricum, sunt prea topită ca să fac asta când observ poza pe care o are ca și fundal. Suntem noi doi, în timp Kevin îmi dădea un mic sărut pe obraz și eu eram mult mai fericită decât acum.
În plus, trebuie să-mi amintesc că eu sunt cea care urmează să-i întâlnească părinții peste câteva ore.
— Magazinul e închis, o să-l deschidă de abia peste câteva ore. Acela e telefonul meu?
Tresar când aud vocea răgușită a lui Kevin. Cu siguranță nu e cea mai drăguță ipostază în care m-a surprins.
— Da, dar...
Mă gândesc la o explicație credibilă. Probabil par o dubioasă.
— Ai primit un mesaj de la prietena ta.
Mă uit la Kevin și aștept o reacție din partea lui. El doar oftează și se pune pe scaunul șoferului. Se uită la telefonul din mâna mea, apoi la mine. Bineînțeles că privirea lui fixă mă face să mă simt inconfortabil. Este așa de ciudat când cineva plin de viață devine atât de serios.
— Nu pot să cred că începi cu asta azi. Vrei să ne certăm tocmai acum?
Oftez și mă uit pe geam. Mereu vrea să par vinovata situației. Știe și el că am dreptate, nu?
— Suntem doar prieteni buni.
Îl imit, încercând să fac o voce cât mai îngroșată. Mereu îmi spune asta când aduc vorba despre Agnes. Cuvintele de genul mă fac să mă gândesc la ceea ce aude o fată înainte să afle că nu erau decât prieteni buni. Este o situație clasică.
— Ai primit un mesaj de la prietena ta.
Îi aud vocea pițigăiată în încercarea de a mă lua în râs. Nu mi se pare amuzant deloc. Poate doar puțin, dar este doar ideea mea copiată de el.
— Asta nu se termină aici.
Îl anunț și mă așez mai bine pe scaun. Îmi încrucișez brațele la piept și mă uit drept în față. Nu are rost să ne enervăm acum, dar n-o să trec cu vederea modul în care se comportă cu mine.
— La ce magazin ne oprim? Ce vrei să le cumpărăm?
În timp ce rostește cuvintele, îmi prinde mâna într-a lui. Știu ce vrea să facă. O să schimbe subiectul și o să uit tot. Îmi trag mâna și mă uit urât la el.
— Fii atent la drum.
Mă uit la expresia lui care devine ușor bosumflată și mă simt mândră că am reușit să mă opun. Totuși, ce am câștigat din asta? Îmi plăcea mai mult când era drăgăstos cu mine.
Nu pot să cred că spun asta după doar câteva minute în care l-am refuzat.
— Tu ce vrei?
Mă uit la el și îi prind obrazul între degetele mele. Nu după mult timp, pe fața lui apare un zâmbet uriaș. Inevitabil, zâmbesc și eu.
— Te joci cu mine, Erica?
Vrea să pară indignat, dar nu reușește deloc. Râd și îi prind mâna într-a mea, uitându-mă cu nerușinare la băiatul care conduce concentrat.
A reușit din nou, nu-i așa?
***
A/N: Sunteți bine? Ce faceți în această perioadă?
Vă aștept părerile!
