Caspian
Ochii mei caută să privească strada aglomerată. Deși sunt în bar, pot să-mi imaginez sunetele amestecate care se aud de partea cealaltă a peretelui de sticlă.
— Cas? Cas al nostru e o figură, crede-mă. Cu o așa atitudine și aparență fizică, nu are cum să nu dea lovitura. În plus, el nu-și permite să dea greș.
Îmi întorc capul spre Ezra, care mi-a prins brațul în încercarea de a mă readuce în discuție. Mă privește cu un zâmbet tâmp, dar observ în ochii lui o mândrie ascunsă. Obrajii lui au deja o urma roșie, dar asta îi dă o aură și mai caraghioasă. Cât a băut omul ăsta?
Las să-mi scape printre buze un râs gol și mă simt aproape șocat de lipsa mea de efort. Pun mâna pe paharul plin cu un oarecare alcool și încep să-l mișc ușor, privind cum lichidul se mișcă dintr-o parte în alta.
Îmi ridic privirea spre prietenii mei, care stau în jurul mesei rotunde și îmi urmăresc curioși mișcările. Le zâmbesc ceva mai natural și întind paharul spre ei.
— Nu, lasă-mă pe mine. Să ciocnim pentru...
Ezra îmi împinge ușor brațul, ridicând la rândul lui paharul. Se gândește puțin, dar pare că deja știe ce vrea să spună.
— Pentru a face ceea ce corect! Nu, nu-i așa? De parcă știm noi ce-i corect...
Râde ironic, iar Lucas îl lovește în piept, dar nu reușește să-l oprească. Trebuia să mă aștept la asta.
Nu-l las să continue și iau o gură din alcoolul ce zace în pahar. Surprinzător sau nu, are un gust mai dulce ca niciodată, deși ar trebui să fie amar.
Kevin îmi aruncă o privire îngrijorată, dar presupun că are mai multe pe cap decât o potențială discuție începută de un băiat aproape beat.
— Ezra...
Roy începe să spună ceva, dar se oprește. Pare că vrea să-și aleagă cuvintele.
— De ceva timp totul se petrece mai haotic ca niciodată. Caspian...
— Haotic? Lucrurile sunt la fel ca întotdeauna.
Îl întrerup rapid și pun din nou buzele pe paharul rece. Cei 4 băieți mă privesc cu ochii mari, de parcă am spus cel mai ofensiv lucru. Sunt sigur că în ultimul timp s-au zis lucruri mult mai ofensive.
— Chestiunea asta e o idioțenie. Voi doi, tu și Kevin, vă comportați patetic. Știi, nici măcar nu e vorba despre situația în care vă aflați. E vorba că evitați totul. Nimic nu s-a întâmplat, nu-i așa?
Lucas spune cuvintele clar și apăsat, iar dinții lui se lovesc din când în când cu putere unul de altul. De obicei e calm, dar acum pare scos din sărite. Clipesc ușor, de parcă realizarea nu m-a lovit încă. De parcă nu mă lovește cu fiecare bătaie din piept.
— Hei, nu mai face pe prostul!
Băiatul mă privește cu ochii aproape închiși, ținând degetul arătător spre mine, iar pe fața lui se citește amenințarea.
— Uite, tu erai baza noastră. Ne aduceai pe toți la un loc. Eram niște nenorociți pentru asta, crede-mă, chiar eram. Dar dacă nu avem bază, ce ne facem?
Lucas încearcă să-mi explice o situație absurdă. Dintr-o dată, simt că începe să mi se învârtă capul. Toți au ceva de spus și eu nu vreau să mă lovesc de discuția asta.
— Ce ai spus dovedește că încă suntem niște nenorociți.
Roy intervine, iar Lucas pufnește ușor.
— Nu e vorba de asta. E vorba că, din moment ce baza se clatină, ne dăm seama că ai pățit ceva.
Ochii lui Lucas devin mai blânzi. Dau din cap, dar nu pot să-mi dau seama de ce.
— Sunt ocupat cu munca.
— La naiba cu munca! Sophie. Numele ăsta îți spune ceva?
Privesc spre Ezra și simt cum respirația îmi este pur și simplu întretăiată. Se pare ca nimeni nu se aștepta la o replica atât de bruscă din partea lui, dar toți îmi evită privirea. Toți, în afară de băiat.
Începusem să cred că nimic în legătură cu acest nume nu mai exista, că a fost doar imaginația mea. Totuși, faptul că l-am auzit o singura dată a fost tot ce am avut nevoie ca să fiu adus la realitate. Și, pe lângă respirația care mi s-a oprit în capătul gâtului, inima mea își ia adio de la mine. Chiar o să mor acum?
Îmi încleștez pumnii, simțindu-mi palmele umede. Sunt destul de sigur că am avut momente în care am fost și mai sigur că o să rămân doar un corp. Fără suflet, doar organe ce își fac treaba care a devenit o obișnuință.
Nu înțeleg și încă mă enervează că, în ciuda eforturilor mele de a evita orice gând legat de acest nume, am asemenea reacții. Nici măcar nu am un motiv întemeiat. Nici măcar nu știu de ce Ezra crede că starea mea ar putea avea vreo legătură cu un nume.
— Uită prostia asta. Îmi pare rău, doar mi-e dor ei.
Se lasă înfrânt. Acum îmi evită și el privirea, dar știu că a rostit cu sinceritate fiecare cuvânt. Nu pot să am resentimente pentru ele.
E ciudat. Înainte, să le povestesc problemele care se mai zăreau pe parcursul zilei făceau lucrurile mai simple. Cu toate acestea, nu știu de ce nu am izbutit să le spun măcar un gând din tot ce s-a întâmplat în acea perioadă.
Chiar și așa, în ciuda tuturor eforturilor mele, unele lucruri nu pot trece neobservate. Să fiu sincer, cred că în interiorul meu îmi era teamă de asta. Mă gândeam că dacă alții o să observe, o să devină si mai real decât știam deja că este.
Îmi dreg vocea și încerc să revin cu adevărat la realitate. Realizez și singur în ce situație patetică sunt. Dintr-o încercare de sinceritate amestecată cu o mândrie copilărească de a-mi demonstra singur că realitatea nu este cea pe care o asimilez eu, îmi deschid gura.
— E în regulă. Cred că ar trebui să vă spun ceva, dar nu știu de unde să încep.
Îi privesc pe restul și reacția lor de a mă face să mă simt confortabil reușește tocmai contrariul.
Mă simt și mai penibil la gândul că ce urmează să spun este de fapt o metodă de a evita și mai mult să mă gândesc la adevărata problemă. În plus, starea se agravează și de la modul în care mă simt chiar și înainte să încep să vorbesc. De parcă nici măcar nu trebuie să mă gândesc la ea și tot e prezentă.
— În regulă, deci...
***
A/N: E așa de complicat și întortocheat. Ar fi avut mai mult sens dacă Caspian continua ce avea de spus. :D
