pt. 2 - Ethan și Jessica
Butonez telecomanda în încercarea de a găsi un program care să îmi capteze atenția. E o încercare fără succes, deci tot ce-mi rămâne de făcut este să mă uit pe pereți.
Chiar nu înțeleg de ce iubita mea alege să vorbească la telefon după ce i-am zis că vreau măcar minimul de atenție pe care mi-l poate oferi.
Privirea îmi cade pe rochia pe care a așezat-o frumos, probabil pregătită pentru a fi purtată mâine. Jess e așa de elegantă și atentă la aparențe. Aș fi vrut să mă creadă când i-am spus cât de frumoasă a fost în dimineața asta, când s-a trezit și mi-a arătat unul din zâmbetele ei fermecătoare de care nu mă mai satur.
Aș vrea să spun că nu m-am îndrăgostit, dar aș fi un laș dacă m-aș minți până și pe mine.
Jess. Până și numele ei sună bine.
— Știu, am văzut poza. Erau mici, dar neschimbați.
Îmi ridic o sprânceană când aud vocea iubitei mele de pe hol. Merg cât se poate de încet spre ușa întredeschisă și încerc să trag cu urechea.
Jess se plimbă neliniștită, trecându-și mâinile prin păr. Se oprește în fața oglinzii și își privește corpul, apoi se încruntă încet înainte să plece de acolo. Îmi mușc buza, oprindu-mă din a ieși din cameră și a-i ține o morală pe care oricum o va uita a doua zi.
Ce mă deranjează cel mai tare este că nu mă lasă să o ajut. Se comportă de parcă nu o afectează nimic.
Se îndreaptă spre sufragerie și o urmez încet, hotărât să opresc conversația care a ținut prea mult.
— Știi, mă întreb cum de ai reușit să răspunzi cu Ethan lângă tine.
Vocea Ericăi, care acum se aude prin difuzor, e urmată de un râs plin de amuzament. Mă opresc la ușă, curios fiind de reacția iubitei mele.
— Nu a fost destul de ușor, dar presupun că supraviețuiește și fără mine...
Chicotește ușor și pot deja să-i văd zâmbetul larg, de parcă a spus cea mai bună replică.
— Totuși, cred că tot la mine se gândește.
Ambele fete râd cu pofta, mulțumite de gluma lăudăroasei. Mă simt puțin rușinat, având în vedere că nu a zis ceva tocmai greșit. Pufnesc și intru în sufragerie. Jess tresare și se ridică de pe canapea.
— Dacă tot ai zis-...
Începe, dar se oprește când se uită la mine. Îi arunc o privire serioasă și mă îndrept spre ea.
— Ce supărăcios.
— Ce lăudăroasă.
Râde, ridicându-și capul și privindu-mă precum o învingătoare.
— Sunteți bine acolo?
— Suntem foarte bine.
Iau telefonul Jessicăi, ignorând protestele fetei. E așa de lipită de telefon, mă îngrijorează. Atât de plictisitor sunt?
— Atunci vorbim mai târziu, Jess. Mult noroc.
Imediat cum apelul s-a încheiat, bag telefonul în buzunar. Jess mă privește cu brațele încrucișate.
— Eu mă gândesc numai la tine? Tu vorbești mereu despre mine. Ce ironic, nu?
Jess își dă ochii peste cap și se întinde pe canapea. Acum o să încerce să-mi dea o lecție așa cum știe ea mai bine. O să mă ignore.
— Jess?
Mă ghemuiesc lângă canapea și o privesc pe fata care face orice ca să-mi evite privirea. Cred că știe că n-o să poată să se abțină prea mult. Niciodată nu reușește și nu vreau să mă gândesc la cum ar sta lucrurile dacă într-o zi îi va reuși.
— Oricum, până nu a întrebat Erica nici nu vorbeam despre tine. Pălăvrăgeam despre cum ne vom vedea toți la Rose la sfârșitul săptămânii. Probabil că Desiree n-o să vină.
Jess îți ține buzele țuguiate în timp ce își plimbă degetele pe canapea. Pare destul de gânditoare, deci n-o să mai aduc în discuție faptul că am auzit-o vorbind despre mine și pe hol.
Mă așez pe podea și îmi pun capul pe canapea. Mă simt calm doar știind că e aproape de mine. E un sentiment ciudat, pentru că uneori mă gândesc că o să se ridice de pe canapea și o să-mi spună că nu mai are nevoie de mine. Totuși, acum sunt calm.
— Cineva e pierdut prin gânduri...
Jess mă privește, zâmbetul acela mândru făcându-și apariția din nou. Dau din cap și mă pun deasupra fetei, bucurându-mă de expresia ei surprinsă. Încep să o gâdil și, la scurt timp, camera se umple de râsul ei melodios. Încearcă să-mi îndepărteze mâinile de pe corpul ei, de parcă n-ar știi că nu are rost.
— Micuță Jess, nu știai deja că aici există un singur învingător?
— Te rog, Ethan.
E tot ce poate să spună printre râsetele care nu se opresc. Când îi văd zâmbetul uriaș, pot doar să chicotesc la rândul meu. Aș vrea ca ziua aceasta să nu se termine. Ea nu simte la fel atunci când își ocupă timpul cu altceva?
— Ethan...
Poate sunt prea lipicios.
— Răspunde-mi, iubito.
Își pune mâinile pe gura mea, fără să-mi dea altă variantă de ales.
— Ai dreptate.
Mă opresc și îmi ridic o sprânceană, așteptând să continue. Își trage suflul, punându-și mâna la piept.
— Există un singur învingător. Eu.
Își dă părul după umăr, apoi începe să dea din sprâncene sugestiv. Înainte să pot începe să o gâdil din nou, îmi ține fața în mâinile ei micuțe și își lipește buzele pline de ale mele.
Aș vrea să spun că nu m-am îndrăgostit, dar aș fi un laș dacă m-aș minți până și pe mine.
Totuși, cine poate condamna ce simt?
***
A/N: Cred că pare că îmi place prea mult numele Rose. ;(
