pt. 1 — Brooklyn și Samuel
Mă trezesc respirând greoi, șiroaie de transpirație cad pe fața mea necontenite. Aș vrea să mă ridic de aici, dar brațele lui sunt strâns legate în jurul corpului meu.
Privesc picăturile care se preling pe geam, urmate de altele și altele. Probabil, cât de curând, o să devin și eu doar o picătură de apă, având în vedere că mă topesc ușor în brațele iubitului meu.
Azi s-a întâmplat ceva ciudat. Iubitul meu, energic și poate prea optimist în majoritatea timpului, și-a pierdut firea. Nu mă refer la modul acela, în care te ridici de pe scaun și începi să arunci cu tot ce prinzi. Pur și simplu. Și-a pierdut firea pe care o are în general.
A fost prea tăcut, liniștit și părea că un gând îl tot măcina. Când am încercat să intru în mintea lui, printr-o întrebare aproape prostească, m-am ales cu un râs plin de remușcări. Nu din partea lui, din partea mea.
L-am întrebat ce se întâmplă în capul lui și chiar mi-a răspuns din prima încercare. "Dacă într-o zi mă trezesc și picioarele mele se decid că nu mai vor să danseze? Dacă decid chiar eu asta?"
M-am gândit că e un răspuns prostesc, probabil plin de griji care nu au o bază serioasă. Când ai o pasiune, riști să te pierzi în ea. Poate fi un lucru bun la prima vedere, dar în spatele îmbrățișării salvatoare se ascund griji înțepătoare.
Am încercat să-l calmez, deși nu mi-a părut că am avut succes. Totuși, odată ce capul meu a atins perna, m-a lovit și pe mine. Dacă într-o zi Sam se trezește și picioarele lui decid că nu mai vor să danseze? Dacă decide chiar el asta?
Am râs încet de grijile care au fost transmise către mine, printr-o oarecare telepatie nesuferită. Mi-am spus că Sam iubește prea mult dansul. De fapt, uneori îmi pare că se agață de el, se agață de acea îmbrățișare salvatoare.
În plus, m-am simțit cam egoistă. Frica mă înghițea când mă gândeam că nu o să-l mai văd niciodată făcând asta. Niciodată sună prea brutal pentru mine. Să nu-l mai văd făcând ceea ce iubește de când îl știu eu, poate de când se știe el. Aș simți că o parte din el e pierdută, se scurge printre degetele mele și tot ce pot să fac este să tac. Nici măcar nu pot fi supărată.
Gândurile mi s-au transformat într-un coșmar, motiv pentru care acum sunt în această situație.
Mă ridic ușor din pat în încercarea de a nu-l trezi pe Sam. Oftează prelung când îi îndepărtez brațele din jurul meu, dar nu se trezește. Merg spre bucătărie, fără să deschid vreo lumină și cu speranța că n-o să mă lovesc de ceva pe drum.
Deschid lumină și iau un pahar cu apă, dar coșmarul pare că încă nu s-a terminat. Încerc să mă gândesc la altceva, deși nu înțeleg durerea de cap care mă face să simt că o să explodez oricând. A fost o săptămână încărcată.
— Ești bine?
Tresar și aproape scap paharul din mână când aud vocea lui Sam. Am fost atât de pierdută în gânduri încât nici nu am observat când a venit. Îmi arată un zâmbet somnoros, în timp ce se sprijină de tocul ușii. Probabil că dacă o să-l împing încet, o să cadă de pe picioare.
— Mi-e sete.
Răspund sec și mă încrunt când cuvintele mele sunt urmate de un pufnit amuzat din partea băiatului cu părul deranjat. Se pare că a revenit la acel Sam pe care îl cunoaștem cu toții.
— Pare că s-au inversat rolurile, îmi spune în timp ce încearcă să-și aranjeze firele rebele. La cine sau la ce te gândești?
— La tine. Nu e evident?
Îmi arată un zâmbet ușor stânjenit, lăsându-și greutatea de pe un picior pe altul. Cred că nu e atât de evident.
— Te-am pus pe gânduri? Nu-ți face griji, e doar o fază. Oricine trece prin asta, nu?
Se apropie de mie și își pune mâinile pe fața mea. Prin asta vreau să spun că îmi storcește obrajii.
— Atunci e timpul să trec și eu prin asta, răspund hotărâtă și el își țuguie buzele în timp ce se încruntă.
— Nu merge așa. Tu treci prin asta când vine vorba de tine, nu de mine.
— Ba chiar așa merge. Când doi oameni se iubesc, e inevitabil. Îmi pare rău că trebuie să te anunț, dar e adevărat tot ce spun aici.
Gesticulez, de parcă mâinile mele o să-i transmită toate gândurile care sunt ascunse prin mintea mea, așteptând să mă consume total.
— Iubito...
Un oftat foarte lung îmi părăsește buzele, iar eu decid că e timpul să mă despart de strâmtoarea în care se află obrajii mei.
— Știu ce gândești. De ce să facem mare lucru din așa ceva? Pentru că e un lucru atât de important încât să nu-ți poți ascunde tristețea. Tocmai tu, Sam! Tu ești...
— Schimbă-te.
Mă uit spre el surprinsă. Cred că mintea mea se mișcă mult mai greu azi.
— Poftim? Mă asculți?
— Schimbă-te din pijamale. Mergem să ne plimbăm.
Spune cuvintele lent, de parcă e ceva evident. Chiar este, dar nu prea are sens. Îl privesc cu gura căscată.
Mă uit la ceasul care ticăie și afirmația lui devine din ce în ce mai ciudată.
— Sam, e trei dimineața.
***
