pt. 1 – Jessica și Ethan
— Arăți atât de bine. Lasă-mă să-ți fac o poză.
Înșfac telefonul și mă uit surprinsă la băiatul din fața mea. L-am rugat să mă lase să îl machiez. Nu mă așteptam să iasă atât de bine. Cred că e cel mai bun machiaj pe care l-am făcut, deci n-o să-l las să scape așa de ușor.
Poate e doar pentru că e el. Totul arată bine pe el.
— Nu. Știi cum am vorbit. Te las să mă machiezi cu o singură condiție. Să nu-mi faci poze.
Ethan încearcă să-mi ia telefonul, dar mă ridic și încep să sar în pat. Aud protestele băiatului, amestecate cu multe chicoteli din partea lui.
Deschid telefonul și mă uit la mesajul pe care l-am primit. Încerc să păstrez o expresie neutră, dar nu prea pot. Este o poză din liceu cu Ethan și Kevin. Încercau să pară atât de...
— De ce tot zâmbești acolo? De la cine ai primit mesaj?
Deschid gura ca să îi răspund, dar înainte să pot face asta Ethan mă trage de picior și, într-o secundă, sunt întinsă pe pat. Mă uit în jur, încercând să găsesc telefonul.
— Ce faci? Îți dai seama că puteam să ne lovim amândoi?
Îl trag de tricou pe Ethan, care caută și el telefonul.
— L-am găsit!
Ridică mâna în sus, arătându-mi telefonul. Îl deschide atent și schimbarea de pe fața lui îmi dă de veste că a văzut și el poza.
— Am înțeles. Toată ziua vorbești despre mine.
Îmi dau ochii peste cap. Nu cred că a înțeles ideea. Niciodată nu o înțelege.
— Ai vrea tu. Când te duci să te demachiezi? Sau poți să rămâi așa și să mă lași să îți fac poze...
Râde și îmi arată un rânjet aiurit. De parcă zâmbetul lui poate să mă intimideze. Mă întorc pe burtă, în speranța că o să înțeleagă semnalul și o să plece.
— Bine, o să plec și o să-mi dau jos machiajul, deși aș putea să rămân și să mă bucur de priveliște.
— Pleacă. Vorbești ca un tip care se gândește numai la prostii. Așa erai și în liceu?
Îmi dau ochii peste cap încă o dată când îl aud râzând din nou. Aștept să aud ușa închizându-se și îmi iau telefonul. Nu pot să rezist, așa că mă uit din nou la poză. Parcă pot să văd zâmbetul tâmp de pe fața mea în timp ce privesc versiunea mai mică a iubitului meu.
Bineînțeles, era alături de bunul lui prieten, Kevin. Mă întreb la ce prostii se gândeau pe vremea aceea. Când sunt împreună, există doar 2 situații care se pot întâmpla – să se certe sau să intre în probleme.
— Iubito? Sunt ca nou acum.
Mă uit la Ethan. Băiatul îmi arată un zâmbet larg, mândru, în timp ce observ cum nu mai există urma de machiaj. Îmi ia o suviță de păr și începe să se joace cu ea. Mă întorc la privitul pozei, ignorându-l pe băiat. E amuzant să-l ignor, mai ales când știu cât de mult îl deranjează acest lucru.
Presupun că multă lume ar zice că nu sunt cea mai potrivită persoană pentru el. De fapt, probabil foarte multă lume ar spune că ar trebui să rămân singură. Sunt destul de sigură de asta, mai ales când știu că toate vocile spun că Ethan este împreună cu mine doar pentru corpul meu.
Un compliment destul de brutal, nu?
Totuși, nu pot să-i condamn. Uneori mă gândesc că poate au dreptate. Nici pe el nu pot să-l condamn dacă ar fi adevărate vorbele. Un băiat atât de dulce nu merită să-și piardă tinerețea așa. Poate puțină distracție îi prinde bine.
Oricum, nici eu nu-l iubesc. Îl plac puțin, dar pot să țin situația sub control.
— Ești mereu cu ochii blocați în ecran. De ce nu te bucuri de moment?
Ia telefonul din mâinile mele și îl aruncă pe pat, destul de departe de mine. Își încolăcește brațul în jurul taliei mele și se pune deasupra mea. Îmi țin respirația în timp ce privesc băiatul care ar face orice pentru puțină atenție. Își trece degetele peste buzele mele și mă privește, probabil așteptând o reacție din partea mea.
Îmi pun mâinile pe pieptul lui, într-o încercare de a-l ține la o distanță sigură.
— Bine, fără telefon.
Spun cuvintele rapid, dar îmi mențin o expresie curajoasă. Ethan râde, dându-și capul pe spate.
— Joci murdar. Ce e așa de plăcut în a face asta?
Mă uit la el și îi îndepărtez mâna de pe fața mea. Dacă el crede că o să mă las așa de ușor, se înșală amarnic.
— E plăcut când văd cum reacționezi. Mă placi. Mult.
Îmi dau ochii peste cap pentru a nu știu câta oară pe ziua de azi. Se crede așa de important și totuși e așa de disperat după atenție. Zâmbesc fals și el râde din nou. De ce trebuie să fie atât de drăguț?
Mă uit la telefon când soneria începe să umple camera. Ethan oftează enervat și se aruncă în pat dramatic.
— Scuze, n-a fost să fie.
Râd când îi văd fața îmbufnată. Îi dau un mic sărut pe buze și plec din camera, lăsându-l cu o expresie surprinsă pe băiatul dulce.
Închid ușa și îmi pun mâna la piept, încercând să-mi liniștesc inima care pare că vrea să refuz apelul de la Erica.
Îl plac puțin, dar pot să țin situația sub control.
***
A/N: hmmm, lucrurile încep să se complice.
