Capcana Seducției

Capitolul 6

Caitlin

— Cred că prăjitura ta favorită e gata, am zis.

Am lăsat mănușa de gătit și am pus-o lângă spălător. Ochii lui Cole rătăciră prin bucătărie.

— Super, abia așteptam. Miroase divin.

Mi-am privit fiul cel mare, atent. Eram fericită când m-a sunat să mă anunțe că rămâne în seara aceasta acasă și m-am pus pe treabă în bucătărie. Era  însă preocupat de ceva. Știam întotdeauna când ceva îl frământă. În copilărie, aveam privilegiul de a-mi spune despre micile pozne, pe când ardea de dorința să le comită. El își ridică ochii albaștri, care-mi amintesc atât de mult de cei ai  lui Army. Îi turnasem o ceașcă de cafea și încă nu se atinsese de ea.

— Nu-mi zici nimic de faptul că am rămas aici la New York? zice el.

M-am așezat pe scaunul din fața lui.

— Nu m-ai întrebat.

— Te întreb acum, mamă.

Am respirat adânc și am zis:

— Mă bucur că te-ai stabilit aici. Mi-era groază când mă culcam seara, să nu știu pe unde umbli. Recunosc că sunt egoistă, dar îmi place să-i am pe băieții mei în jurul meu, tot timpul.

— Crezi că te vei descurca să lucrezi cu Elena? am continuat, văzând ca e tot tăcut.

— Va fi dificilă colaborarea, poți fi sigură, îmi zice el și soarbe o gură de cafea.

Am zâmbit.

— Elena a fost fata răsfățată și privilegiată a găștii. Știi că o iubesc ca pe propria-mi fiică, dar e încăpățânată. E ca un baton de dinamită gata să explodeze. Și bărbatul care va declanșa explozia, ori va suporta consecințele faptelor lui, ori va fi extrem de fericit. Depinde de bărbat.

I-am văzut mărul lui Adan mișcându-i-se în sus și-n jos. Mintea mea se concentra asupra cuvintelor ca o capcană de oțel. Elena? Să fie ea motivul preocupărilor lui? Îl privesc atentă, fără ca el să bage de seamă, degetele lui se mișcau fără încetare în jurul ceștii de cafea ca și cum ar fi fost fierbinte. Avea toate semnele.

Elena semăna foarte mult cu tatăl ei, la caracter, încăpățânată și perseverentă până-n măduva oaselor. Atrăgătoare, stârnea dorința în mintea bărbaților, însă nimeni nu se apropia de ea din cauza băieților.  Cole și Elena? Părea greu de conceput, întotdeauna o tratase ca pe o sora mai mică. Și totuși..

— De unde știi că doar un bărbat va..?

— Pentru că e fiica mamei și a tatălui ei. Și a crescut simțind căldura aceea dintre părinți.

Cole se ridică brusc și își duce ceașca de cafea la chiuvetă.

— Indiferent de firea ei, a zis el încordat, aici e vorba de firma mea și va fi mult de muncă. N-am de gând să-i tolerez toanele. Și cu cât va înțelege asta, cu atât mai bine.

Mi-am dat ochii peste cap:

— N-ai muri dacă ai fi un pic mai amabil. Ești norocos s-o ai pe ea, știi că e foarte muncitoare.

— Bine, bine, a mormăit el.

— Știi, Cole, a intervenit Army din  prag, cred că mama ta va fi de acord cu mine, când spun că ești singurul dintre băieți care nu se mai înțelege cu ea.

Mi-am privit soțul și vorbele lui îmi aminteau de ceva.. de noi?! Restul serii a constat în multe discuții despre afacerea de transport aerian a lui Cole, iar Army s-a ocupat să-i împărtășească din experiența lui. L-am privit pe Cole și părea atât de entuziasmat de afacerea și cariera lui și gândul mi s-a mutat din nou la Elena.

Ciudat, dar cei doi se asemănau mai mult decât credeau: amândoi muncitori, amândoi încăpățânați, amândoi ambițioși să reușească dincolo de numele părintelui. Acesta putea fi unul din motivele pentru care nu se  mai înțelegeau. Căci altfel, nici nu vreau să-mi imaginez un posibil viitor pentru ei. Principalul inamic fiind ei înșiși.

COLE

— Cum ți s-a părut schița echipamentelor?

— Bună.

— Puteai să zici și tu ceva.

— Păi n-am zic c-a fost bună?

— Mulțumesc.

Mi-a smucit foaia de sub nas. Mâinile mele se încleștară în pumni pe birou și am început să număr în gând până la zece. Mă uit în sus și închid ochii, să mi-o înlătur din minte. Era primul moment al zilei în care ne regăseam singuri în biroul meu, după ce toată dimineața o evitasem, odată cu sosirea ei matinală la firmă.

— Ce naiba ai?

Deschid ochii și o văd pe Elena aproape de mine. Scântei de mânie îi sclipesc în ochi.

— Poftim? o întreb, cu sprânceana ridicată.

— Ce ai? Care-i problema ta? Motivul pentru care te comporți mereu cu capsa pusă în preajma mea.

Complet nemișcată, Elena mă privește tăios cu ochii ei de un albastru ceresc. Nici nu-mi dau seama dacă respiră.

— Deci, asta e, din cauza acelui sărut pe  care-l consideri greșit. Nu-ți dai interesul cu privire la colaborarea noastră, vrei doar să mă ignori tot mai mult, ca să plec.

Într-o clipă sunt în picioare și-i acaparez spațiul.

— Niciodată să nu-mi pui motivele la îndoială, Elena. Și să nu crezi că aș vrea să te rănesc. Niciodată!

Ochii ei se măresc din cauza apropierii și a declarației mele arzătoare, dar tot nu se mișcă. Împarte cu mine acest spațiu, acest moment.

— Bine, iar tu să nu crezi niciodată că mă aflu aici din alt motiv în afară de acela de a-mi exercita profesia.

Aceasta ar fi ocazia perfectă pentru a se îndepărta vijelios, într-o vâlvătaie de glorie. Dar rămâne și mă țintuiește  cu o privire la fel de serioasă și întunecată ca a mea. Poate că nu sunt singura persoană necinstită de aici. De fapt, știu că nu sunt.

Îmi reiau locul pe scaun și ridic paharul de apă.
De această dată se așază pe scaunul din fața mea. Gestul reprezintă un armistițiu tacit.
Vom coborî armele, pentru moment.

— Știu că nu vrei să mă rănești și de asemenea că nu ești atât de superficial și de playboy pe cât vrei să pari.

— Ce te face să crezi că vreau să par așa?

— Habar n-am, ți-e mai ușor așa.

Și apoi îi citesc clar intențiile. Motivul pentru care se află aici, în afară de munca pe care o adoră.
Încearcă să-mi dovedească că ar putea exista un noi. Ceea ce e esența nebuniei.  Elena crede că mă cunoaște.Doar că deosebirile dintre noi nu numai că sunt evidente, dar ne și despart din capul locului.

— Ai terminat să-mi arăți schițele? o întreb brusc.

— Ce? Aaa, da, cred că..

Smulg foile din mâna ei și le pun în sertar.                 Mă uit la Elena și văd cum tresare, iar buzele ei se întredeschid surprinse.

— E bine, pentru că acum am o întâlnire pe care trebuie s-o onorez. Priss se dovedește irascibilă, când întârzii prea mult.

Fără să comenteze, se întoarce și pleacă rapid spre ușă. Se oprește în pragul ușii, dar nu se uită înapoi, de parcă ar vrea să spună ceva, dar nu o face și trântește ușa în urma ei, în timp ce eu șoptesc în gol:

— Îmi pare rău.