Capcana Seducției

Capitolul 19

Elena

Eram în război total cu mine însămi. Bineînțeles că faptul că nu sună, face ca situația să fie și mai grea. Sigur că ar fi putut să mă urmeze și să încerce să-mi explice. Doar că acolo mai era și Nate și ar fi putut să.. Încetează, Elena, nu-i mai căuta motive și scuze! Aveam nevoie de spațiul necesar să-mi ling rănile și să încerc să înțeleg totul.

Mă străduiam din răsputeri să-mi ascund durerea, astfel încât să nu dau de bănuit, dar imediat ce m-am pierdut în traficul NewYorkului, am știut unde trebuia să ajung. Să fiu în preajma familiei, în contextul actual nu mă ajută. Dar faptul că mă simțeam nesigură pe mine și pe acțiunile viitoare, am știut că trebuie să ajung aici.

— Cioc, cioc.

Tata s-a ridicat de la birou și a făcut ochii mari, apoi un zâmbet larg i s-a întins pe trăsăturile lui frumoase. Am scuturat din cap, dar era deja prea târziu.

— Will, a zis el ridicând receptorul, preia tu totul și ne auzim într-o jumătate de oră. Bine?

A ajuns la mine și și-a petrecut brațele în jurul meu. L-am îmbrățișat strâns. Tata nu se dezmințea niciodată. Întotdeauna când a venit vorba de mine, a renunțat la tot ce îi ocupa timpul în acel moment. Țin minte și acum acea dată, pe când aveam șase ani și cu încăpățânarea specifică unui copil, insistasem cu lacrimi în ochi să vorbesc cu el, întrucât nu ajunsese la cina din familie.

Mama, bineînțeles că încercase să-mi explice că se află într-o ședință importantă și că se va întoarce acasă înainte ca eu să adorm, dar eu, nu și nu.
Am avut noroc cu bunicul meu Nicolas, care se afla în vizită la noi și care l-a sunat pe tata chiar în acel moment. Da, da, bunicul mă răsfățase mult.

Tata a ieșit din ședință și câteva minute bune ne-am văzut și auzit pe telefon. Acesta era tata. Nimic nu conta pentru el, dacă eu aveam nevoie de el. Poate de aceea sunt astăzi aici. În afara sprijinului necondiționat pe care mi-l acordă, are și o forță incredibilă în a mă îmbărbăta.

— Am crezut că poate ai nevoie de companie.

— Întotdeauna. Te iubesc, a murmurat.

— Ghici ce?

— Ce? a întrebat, cu o curiozitate neprefăcută.

— Și eu te iubesc, tată.

Tata a surâs ușor și a mers la mini barul lui, unde mi-a turnat o cafea. Mi-am tras scaunul și am tăcut, pe când îmi întindea ceașca de cafea.

— Ești încordată, a zis.

Nu voiam să mint. Nu pe el.

— Sunt, dar ..am zis și inima mi se zbătea în piept.

Tata și-a trecut o mână peste masă, acoperind-o pe a mea drept alinare. L-am privit în ochi.

— Nu poți să-mi vorbești tocmai mie, nu?

Eram surprinsă.

— Cum poți să fii atât de rațional?

— Ei bine, a zis el zâmbind, nu știu exact ce te supără, așa că nu înțeleg tot. Ce știu este că am o fiică puternică, pe care rareori o tulbură ceva. Dacă acest ceva te face să-ți pierzi echilibrul, poate că e ceva în asta. Când am cunoscut-o pe mama ta, am fost dezechilibrat de tot.

Am râs.

— Nu cred că atât de tare ca pe mama.

Îmi face cu ochiul.

— Și eu am fost, dar ai grijă să nu-i spui.

— Toate perechile fericite te înmoaie, tată.

— Neah, e doar vârsta, a glumit el și a luat o gură din cafea.