Antologi Saint Valentines 2020

Când iubirea prinde aripi by @-albastreaua-

În vara aceea am renunțat la facultate, iar destinul lui a fost pecetluit într-un scaun cu rotile.

Era o căldură infernală, stăteam pe prispa casei, uitându-mă cum trenul care se îndrepta spre București părăsea gara fără ca eu să fiu în el.

— Nu te mai duci la facultate?

Privirea mamei nu îmi părea deloc surprinsă.

— Am pierdut trenul.

Și am continuat să pierd trenul zile în șir, până mama a obosit să mai întrebe dacă mai merg și a văzut că sunt mulțumită cu serviciul pe care l-am primit la benzinăria din sat.

Într-o zi, când stăteam cu mama în fața casei și mâncam semințe, l-am văzut. Nu aveai cum să nu-l observi, era singura persoană în scaun cu rotile dintre cei care veneau spre sat.

Devenise o obişnuinţă ca cei din sat să nu se mai ocupe de câmp, erau femei de serviciu și paznici la oraș, iar după-amiaza inundau gara, întorcându-se acasă.

— Ce a pățit George a lu' Mariana?

 — S-a dat mare că a luat permisu' și a băgat 200, acolo la tanti Maria, pe ulița aia mică și în curbă n-a mai avut ce să facă. Când s-a dus odată, s-a răsturnat cu tot cu mașină pe vale, mi-a zis mama, mai aruncând câte o coajă de sâmânță jos.

— Aoleu! Mai era cu cineva?

— Cu un coleg d-al lui. Săracu', n-a mai avut doctorii ce să-i facă, s-a prăpădit la optişpe ani.

— Și el a paralizat?

— Da. Am și uitat să-ți zic la câte am pe cap.

Am continuat să mă uit cum căruciorul cu rotile este împins de către Mariana până în faţa casei lor şi cum este urcat pe rampa din ciment proaspăt construită. Au rămas amândoi pe prispă şi Mariana ne-a făcut mie şi mamei cu mâna. Faţa ei părea mai bolnăvicioasă decât a fiului ei în lumina aurie a soarelui.

I-am răspuns la salut, apoi au intrat în casă în vreme ce eu şi mama ne uitam cu milă la trupurile lor slăbănoage şi la sufletele strivite.

— Oameni amărâţi, a zis mama oftând.

— Şi părinţii celuilalt care era cu el în maşină nu au avut nimic de zis?

— Ce să zică? Că l-a lăsat singur aici, nu îi interesează de el. S-a dus în Spania ei şi l-a lăsat singur pe lume. Raluco, tu crezi că toţi părinţii e ca mine, aşa grijulii?

Seara următoare, când treceam pe lângă îngrămădeala de case mici şi dărăpănate de pe strada mea, iar din stânga se auzea sunetul trenului pe şine, un scârţâit metalic mi-a atras atenţia.

— Vrei să te ajut?

George încerca să se urce pe rampă şi a tresărit când mi-a auzit vocea.

— Arăt de parcă aş avea nevoie de ajutor? a întrebat George, întorcându-se spre mine, uşor surprins.

— Da, i-am răspuns şi l-am urcat până pe prispă, înainte de a apuca să refuze.

— Eşti îmbrăcată ca Radu.

Mi-am dat seama cine e Radu după licărul de regret din ochii lui şi surpriza mi-a săgetat inima.

   — Şi el lucra la benzinărie, a zis, prinzând materialul roşu al tricoului între degete.

***

Venisem din tura de noapte de la benzinărie, m-am aruncat pe canapeaua din sufragerie, eram atât de extenuată încât nu am mai reușit să ajung până la pat.