Viața de liceu este un clișeu

Capitolul 6: Uman

     Uneori trebuie, pur și simplu, să te împaci cu viața. Cu cât te zbați mai mult, cu atât ticăloasa ține să-ți demonstreze că indiferent de ceea ce faci, lucrurile o să se desfășoare așa cum vrea ea. Presupunerile noastre s-au dovedit a fi mai mult decât adevărate. Trebuia să facem afurisitul de proiect împreună. Georgescu nici măcar nu clintise și felul în care ne pronunțaseră numele atunci când a anunțat partenerii mă făcea să cred că ne lua peste picior. Avea un talent de a-și sâcâi elevii – chiar nu fusese deloc profesorul meu preferat. Avea o afinitate pentru băieți, de parcă doar ei ar fi fost în stare să scoată ceva bun, frumos și creativ. Din cauza lui am ajuns să urăsc arhitectura și am decis să-mi schimb viitoarea meserie, dar asta este o poveste pentru altă dată.

     Nu știam cum să mă mai comport în jurul lui Raul. Totul era nou pentru mine. Cât despre replica care-mi dăduse peste cap totul... decisesem că cel mai bine era să o ignor, pentru că altceva nu știam ce să fac. În nici un caz nu aveam să-l iau în serios, nu în timp ce vorbele și acțiunile sale nu se coordonau deloc. Și-n plus, faptul că îi băga limba pe gât prietenei mele nu făcea situația mai puțin frivolă.

     Îmi plăcea foarte mult ideea proiectului – unul din puținele proiecte pe care le-am avut în timpul liceului și la care muncisem cu mare drag - și ceea ce trebuia să realizăm la final. Nu-mi plăcea partenerul, dar uneori trebuie să devii frate cu dracul doar pentru a putea trece puntea. Din păcate pentru mine urma să petrecem foarte multe ore împreună – nici unul nu își dorea să dea cu piciorul la ocazia de a merge la Olimpiadă, iar proiectul acela urma să ne călăuzească pașii spre visul nostru suprem.

     Mai rău de atât nu credeam că se putea. Oh, nici nu-mi puteam imagina cât aveam să mă înșel. Raul nici nu voia să conceapă ideea de a părăsi casa în weekend pentru altceva decât distracție. Brusc, ideea de a ne întâlni pe un teren neutru pentru a pune proiectul la punct se scufundase mai adânc decât Titanicul, însă nimeni nu venea pentru a o salva pe Rose.

     Era clar că nu avea să-mi facă viața ușoară. Cred că acela era modul lui de a se răzbuna pentru cele două palme. Nu eram absolut deloc încântată. Trebuia să mă deplasez în weekend până la el acasă. Nu-mi plăcea ideea de a-i invada intimitatea. Urma să ne întâlnim Sâmbătă dimineața pentru a stabili exact etapele proiectului, ce trebuia să facem separat și ce împreună. Gândul de a intra în gura lupului îmi displăcea profund și-mi dădea o stare de neliniște.

     Camera mea era sanctuarul meu. În afara de Alexandra nu intrase nimeni acolo, niciodată - nici măcar Răzvan. Nimic nu era mai intim pentru mine decât să te invit în camera mea – asta reprezenta maximul de apropiere în ochii mei. Oare și pentru Raul era la fel? Chiar nu îl deranja absolut deloc că urma să merg la el? Deși mă gândeam că nu eram prima fată care avea să-i viziteze templul. Era imposibil, iar asta mă deranja și mai tare.

     După acea mică discuție care fusese mai mult un monolog în care eram anunțată ora și adresa la care trebuia să mă prezint Sâmbătă dimineața, Raul nu mi-a mai adresat nici măcar un cuvânt toată săptămâna. Nu îmi displăcea, dar era ciudat pentru că mă obișnuisem cu toată atenția aceea din partea lui. Nu se mai uita deloc la mine, decât atunci când mă saluta dimineața și când pleca acasă. Încetase total cu șotiile din timpul orelor și aproape că îmi era dor să mă tragă de păr în momentul când mă ridicam să ies la tablă. Nici măcar nu îmi dădusem seama cât de obișnuită eram cu gesturile lui copilărești. Eram cumva impresionată de faptul că nu-mi mai adresase nici măcar o remarcă răutăcioasă. Nu înțelegeam schimbarea bruscă de comportament. Era un alt Raul și nu-mi plăcea prea tare noua versiune – parcă își făcuse „update", doar că avea un „bug" și nu reușea să funcționeze la capacitate maximă.