Viața de liceu este un clișeu

Capitolul 3: Împreună!? Ce ar fi să ne cunoaștem?

     Ziua de Duminică a fost și încă este preferata mea. Nimeni și nimic, nici măcar trecerea anilor, nu mi-a putut schimba obiceiul pe care mi-l făcusem din liceu. Cât era ziua de mare nu făceam decât să mă uit la filme, să-mi aduc la zi serialele pe care le urmăream – eram o fană înrăită a serialelor (încă sunt, dar am redus numărul lor considerabil) și vizionam atât de multe deodată, încât nu-mi ajungeau zilele din timpul săptămânii pentru a vedea toate episoadele noi care apăreau. Seara eram plictisită deja și toată atenția mi se muta asupra site-urile de haine. Deși nu îmi făcea plăcere să merg în magazine, comandatul hainelor de pe internet reprezenta o altă experiență. Singura problema era că trebuia să mă rog de mama pentru bani. Mare lucru nu s-a schimbat, însă acum nu trebuie să mă mai rog de nimeni atunci când vreau îmi cumpăr ceva.

     Ca toți adolescenții de vârsta mea aveam telefon mobil, dar refuzam să îl folosesc. Când eram la școală toți prietenii mei erau acolo. Eram neglijentă când venea vorba de el și aproape niciodată nu-l găseam atunci când aveam nevoie să-l folosesc. Totuși, un mic amănunt merită clarificat: deși nu îmi păsa absolut deloc de telefonul mobil, când venea vorba despre laptopul meu lucrurile se schimbau. Eram atât de paranoică că cineva mi-ar putea umbla în el încât aveam parolă pe fiecare fișier în parte. Probabil ești curios despre ce aveam de ascuns de era așa bine păzit. Ei bine, asta rămâne un secret știut doar de mine.

     Nu răspundeam niciodată la telefon atunci când aveai nevoie de mine, dar prietenii mei erau deja obișnuiți cu asta. Normal, cât timp fusesem cu Răzvan nu prea mă dezlipisem de el - inclusiv la baie îl luam după mine, dar vremurile se schimbaseră. Din cauză că îl țineam tot timpul pe silențios nici nu sunam înapoi. De mesaje nu mai vorbeam. Erau excluse din start. Dacă nu ai trăit pe vremea messenger-ului atunci probabil nu știi că mesajele costau câte 0,5 cenți, iar creditul de pe telefon se termina rapid, așa că toată lumea comunica cât se putea de mult pe internet.

     Stăteam liniștită în pat citind știrile internaționale. Nu citeam presa locală pentru că era plină de prostii, iar ceea ce ziarele noastre considerau titluri demne de prima pagină îmi dădeau dureri profunde de cap. Nu-ți imagina că eram adolescenta care avea o pasiune pentru politică sau despre ceea ce se întâmplă în lume. Nici vorbă! Începusem să citesc articole din presa internațională dintr-un exces de zel și cumva mă prinsese. Mi se părea cool că făceam asta, dar atât de „bine" structuram informațiile încât pe-o parte intrau și pe alta ieșeau, fix ca materia de la școală.

     Nici nu se făcuse bine cinci după amiaza când un zgomot ciudat venit de sub birou îmi atrăsese atenția și mă determinase să-mi scot capul din articolul pe care-l citeam. M-am dat jos din pat extrem de lent, fără nici un pic de chef în a elucida misterul zgomotului dubios. Știam exact ce se auzea și nu aveam nici un chef. M-am aplecat și am început să caut printre foile ce stăteau aruncate sub birou. Uitasem să îmi pun telefonul pe silențios.

      Persoana care mă suna era singura și prea mult iubita mea prietenă, Alexandra, cu care uram din tot sufletul să vorbesc la telefon. Conversațiile noastre nu țineau niciodată mai puțin de jumătate de oră și asta nu datorită faptului că noi chiar discutam. Era mai mult un monolog. Ea vorbea iar eu ascultam.

     Ca și firi eram foarte diferite și încă nu-mi pot da seama cum am reușit să ne împrietenim. Alexandra era genul acela de fată care se înțelegea bine cu toată lumea, nu o deranja atenția și îi plăcea să flirteze cu băieții toată ziua. Nu era vreo snoabă, ci pur și simplu o fată care era perfect conștientă de atuurile pe care le avea. Știa să le folosească. Uneori eram ușor invidioasă pentru că avea o personalitate atât de plăcută. Mie îmi era mult mai greu atunci când eram pusă într-un grup nou. Eram mai mult persoana care stă, ascultă, cântărește și apoi deschide gura pentru a spune ceva. Bineînțeles că atitudinea aceasta, retrasă, se schimba destul de mult dacă deveneam prieteni. Cel mai probabil din cauza acestui aspect îmi făceam prieteni mai greu.